duminică, 14 septembrie 2014

Fascinația recitirii

   Atitudinea unui scriitor față de confrații săi ar trebui să fie una de maximă toleranță. E bine să scrie despre cei care îi plac și să tacă dacă o carte nu-l încântă. Să lase loc de îndoială în privința textelor care îl plictisesc. Dacă nu agreezi un mod de a scrie, nu înseamnă automat că autorul cu pricina este lipsit de valoare. Nu este bun numai ceea ce ne dă nouă satisfacție. Las la o parte faptul că a lovi în cineva înseamnă a lovi în tine însuți. Cartea de recitire a lui Nichita Stănescu este un exemplu mirific de reflectare a unor sensibilități într-o minte de o creativitate fără egal. În general, scriitorii autentici, siguri pe ceea ce fac, nu au idiosincrazii și nu știu ce este invidia. Firește că sunt și cazuri în care ne surprinde opacitatea unora față de alții : Gide refuzându-l pe Proust și nesimpatizându-l pe Dostoievski, Hemingway detestându-l pe același Dostoievski, Eugen Barbu și Marin Preda urându-se reciproc, Elio Vittorini respingând manuscrisul lui Lampedusa.  Dar oare pe cine înjura Nichita? Pe nimeni, nici măcar pe Sorescu, care a scris o cronică acidă la volumul Epica Magna, dacă memoria nu mă trădează. În general poeții sunt comprehensivi, iar prozatorii sunt prizonierii unui spectru mai îngust de gusturi literare. Dar asta nu este o regulă. ( Cu totul diferită este situația criticilor. Aceștia au, ca și profesorii, o misiune ingrată, chiar criminală pentru relațiile lor interumane. Dar dacă sunt înțelepți, lasă și ei loc de dubii în valorizările lor. )
  Sunt însă cărți apreciate unanim și ne petrecem o bună parte din viață, recitindu-le. E fascinant să urmărim ce efecte au, în timp, capodoperele asupra noastră. Într-un fel  înțelegi un text la douăzeci de ani, altfel îl rceptezi la o maturitate târzie.  O carte bună e ca o femeie de care ești îndrăgostit toată viața. Ea rămâne tânără și frumoasă, dar tu te transformi pe nesimțite. Și se schimbă nu numai cititorul, ci și contextul cultural și social, gusturile, ierarhia valorilor. Unele volume îți lasă constant aceeași impresie de lucru scris fără cusur, viu, sursă de nesecată bucurie estetică :  Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Suflete moarte,Conjurația imbecililor, Ora de germană, Deșertul tătarilor, Moromeții I, Groapa. Câteva te dezamăgesc progresiv. De pildă, Un veac de singurătate. Am fost uluit în tinerețe, satisfăcut mai târziu și ușor nemulțumit la a patra recitire. Nu mai vorbesc de Ion, Îngerul a strigat, În absența stăpânilor. Marin Preda nu mi-a plăcut la prima întâlnire ( Moromeții II ). La început mi s-a părut, vorba lui Nichita, ”zgârcit și rău”. ( Cât de revoltat a fost profesorul George Gană când a aflat, la un seminar, că unor colegi de grupă nu le place Preda. ” E descalificant să nu-ți placă Marin Preda!”, a exclamat el, uimit. ) După ce am citit Moromeții I mi-am luat seama.  În copilărie n-am putut citi, cum era și firesc,  Șarpele cu pene de D. H. Lawrence.  N-am reușit să trec de primele șapte-opt rânduri. L-am redescoperit foarte târziu și l-am citit după ce l-am văzut în biblioteca unui prieten. Dar ce epopee a lecturii trăiești în altele, rare cazuri! Din Le Grand Meaulnes n-am înțeles prea multe prima oară. La a doua experiență am început să descopăr intrări și labirinturi secrete, pasaje, grădini și miracole mereu reînnoite Mi-e teamă să revăd acum opul lui Alain-Fournier, pentru a nu trăi o deziluzie.  Cel mai trist este când încerci să te refugiezi din nou în lumea închipuită de un autor, dar nu mai găsești nicio ușă descuiată, nicio fereastră deschisă. Broaștele s-au blocat, cheile au ruginit, textul nu-ți mai spune nimic. Nu dau exemple, fiindcă, așa cum spuneam, nu am deplină încredere în ceea ce constat la fiecare lectură.

P.S. N-aș reciti Portocala mecanică, chiar dacă aș fi înclinat să revăd ecranizarea făcută de Stanley Kubrick după romanul lui Anthony Burgess.

8 comentarii:

Anonim spunea...

Ceea ce spuneti dumneavoastra, domnule profesor, nu are nevoie de comentarii, poate fi doar confirmat... astfel ca vreau doar sa va intreb: despre Fascinatia lui Laurentiu Fulga, carte care m-a fascinat (nu se putea altfel dupa cum spune si titlul) de cand am pus prima data mana pe ea, ce parere aveti?

Şerban Tomşa spunea...

Nicolae,
Vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Am citit cândva ”Alexandra și infernul” de Laurențiu Fulga și mi-a plăcut mult. E un prozator important, păcat că nu prea se vorbește despre el. N-am citit ”Fascinația”, dar voi căuta cartea. Vă mulțumesc pentru semnalare.

Anonim spunea...

In ultimul timp am simtit nevoia sa ma intorc la cateva lecturi din liceu. Am recitit "Jocul cu margele de sticla", pe care la 15 ani ma chinuisem sa-l termin. Il parcursesem atunci dintr-un fel de obligatie autoimpusa (stiam ca e o carte importanta, care "trebuie citita"). Acum am regasit cu bucurie rarefiatul univers castalian, cu filigranele lui intelectuale, cu vanitatile, izolarea si fragilitatea lui... Stiu de ce nu mi-a placut cartea la 15 ani, stiu si de ce-mi place acum.

Dar ma gandeam ca si cartile pe care le citim fara sa le intelegem devin parte din noi, si ele ne insotesc si ne calauzesc intr-un fel, difuz ce-i drept, dar totusi real. Unele revin in timp si ne indeamna sa le recitim, cu alti ochi si alta sensibilitate, ca niste chei ce poarta in ele promisiunea unor lumi inca neexplorate. Numai ca sunt niste chei pentru care abia dupa ani si ani reusim sa gasim usa potrivita :-).

P spunea...

Nimic despre Magicianul de John Fowles?
Mi/e teama sa spun ca mi s/a parut...EXCEPTIONALA...

Anonim spunea...

V-as putea-o imprumuta, dar nu stiu cand mai ajung prin sat... :) Altfel cred ca e destul de greu de gasit. O sa caut si eu "Alexandra si infernul"... daca dupa "Fascinatia" pare( mie imi pare) ca nu mai are rost sa scrii ceva, sa vedem ce a scris inainte... poate atenueaza putin acea senzatie de perpetuu inceput si sfarsit de lume pe care o am de cate ori imi vine in minte "Fascinatia"...

Şerban Tomşa spunea...

mrpye1,
Lecturile din liceu au cel mai mare impact asupra nostră. Atunci i-am citit pe ruși și pe americani, într-un Bolintin care arăta ca un târgușor moldovenesc de altădată. Voi relua la nesfârșit cărțile pe care le-am deschis atunci.

Şerban Tomşa spunea...

Maria,
Magicianul este o carte excepțională, poate chiar o capodoperă. Trebuie s-o recitesc. Am parcurs-o o singură dată cu handicapul de a fi auzit pe un inspector școlar - care nu citea nimic și nu înțelegea multe - cum se lăuda că el, spre deosebire de un prieten al său, foarte deștept, înțelesese romanul.
Singurul lucru pe care i l-aș fi reproșat autorului este că la sfârșit totul devine prea clar. Iar eu iubesc ambiguitatea. Totuși, s-ar putea ca în cazul Magicianului asta să n-aibă nicio relevanță și cartea să fie cu adevărat mare.

Şerban Tomşa spunea...

Nicolae,
Mulțumesc mult pentru intențiile frumoase. Voi căuta ”Fascinația” și o voi citi. E frumoasă ideea că n-are rost să compui cărți cu grămada. Dacă reușești o capodoperă, ai realizat totul și n-are sens să mai scrii. De altfel, cantitatea dăunează grav calității.