vineri, 29 aprilie 2016

Paștele în urmă cu cincizeci de ani. O povestire memorialistică de Ion Neagoe Mărtac

            Postez azi un text trimis de prietenul meu Ion Neagoe. Mă emoționează atmosfera sărbătorilor de odinioară, iar Ion a reușit să redea evenimentul cu tot parfumul epocii de atunci. Așteptarea copiilor, interdicțiile, răsfățul culinar, tradițiile și vrednicia preoților sunt lucruri care luminează un trecut altminteri aspru din punct de vedere spiritual. Recunoaștem cu ușurință personajele. Autorul amintirilor nu le dă numele reale și așa voi face și eu. Popa Sică m-a botezat și pot depune mărturie pentru bunătatea sa creștină. Popa Tică scria el însuși nuvele și poezii. Ne-am împrietenit prin anii '90, când preda religia la școală. Era un om inteligent, instruit, civilizat. M-au învățat și pe mine profesorii Rusu și Ingherescu. Rusu era un profesor de matematică sclipitor, cu simțul umorului, atins cumva de aripa geniului. Trăiește și azi, iar vârsta înaintată - are aproape optzeci de ani - nu-l împiedică să fie mai vioi decât mine. Ingherescu mi-a fost diriginte, a murit prin 1994 și a dat numele străzii pe care a locuit. Nu știu cine a fost în realitate popa Lică.



                            Paștile  în anii  60
            
         Ne săturasem de fasole, de varză acră, de cartofi, chiar dacă alături aveam ridichi negre, sfeclă roșie sau murături. Pe toate le luam din pivniță și din magazia de deasupra și pe toate le puseseră în pământ, le munciseră și le udaseră, cu sudoarea frunții lor, Mărtacii.
Le mâncam cu mămăligă. Duminica ne mai aduceam aminte și de pâine. Pâine nedospită, azimă. De drojdie n-aveam bani. De unde?
Cât era frig și făceam focul în soba cu plită, mama mai frământa și cocea cococi. Și ce bune erau!
Era să uit. Mai mâncam și turtă, cocă din mălai spoită pe deasupra cu cocă-cocă din făină.
Din miez sfărâmicios de turtă, prăjit în tigaie, făceam puricei.
            Vi se pare sărăcie?
            Nu. Casa noastră era vie. Era cu rost.Cu reguli sfinte moștenite din generație în generație. Poate acum par perimate, dar aveau sare, aveau gust.
Momentele importante din viața fiecăruia se trăiau, nu se fotografiau ca acum. Eram actori, nu spectatori.
            Ne săturasem. Așteptam Paștile. Cu gândul la el, alegeam ouăle. Până dă colțul ierbii, să fie tari.Visam ca fiecare să ia câte o coșniță de ouă. Ce să facem cu ele? Cum ce? E puțin lucru să fii cel mai tare? Cel mai tare de pe ulița ta, ba chiar din sat. Să te invidieze toți.
            -Băîî, ce ou e asta?
            -Mă, asta nu e curat. O fi umplut?
            -Păi, e umplut cu gălbenuș și albuș.
            -Du-te, băîî!
Ne uitam și pe la cuibarul bibilicilor, în coteț, poate se ivește vreun ou cu două gălbenușuri.Se confunda cu cel de găină. Dar era tare. Nu-l spărgea nici cel de gâscă.
       Mergeam la școală,visând la sărbătorile ce aveau să vină.Și la ouă, și la cozonaci, și la bucățile de porc scoase de la garniță, dar și la puiul fript cu mujdei. Miei nu tăiam. Nu obișnuiam.
Nici la vin nu ne gândeam. Vin beau ai mei. Nu beau, îl măncau. Întingeau cu pâine în paharul cu vin, în post, că doar e vegetal.
            - Bă,mergem la repetiții, la biserică?
            - Când?
            - Di-seară. Ne-a chemat popa  Tică. Ne dă bomboane.
            - Eee, ne dă!?
            - Dacă află Ingerescu?
            - Dacă află-află.
Ne asumam riscul. Nu aveam voie la biserică. Doar era comunismul ateu  la putere. Directorul școlii, Rusu, care preda matematica într-un mod mult prea modern pentru acele timpuri și profesorul de istorie, Ingerescu, fost legionar, aspru, inteligent, ce trata trecutul nostru cu o logică perfectă, erau neîndurători cu prichindeii peticiți ce doreau la biserică.
            De ce doreau?
            Pentru că de mici, bunicii și părinții ne duceau de mână la biserică, la întâlnirea cu Dumnezeu.
Chiar dacă nu înțelegeam multe, nu credeam multe, nevoia de de fantastic, de ideal, de victorie a binelui asupra răului, cum se întâmpla și în poveștile spuse de bunici, ne chema acolo.
Mai era și revolta împotriva regimului ccare ne luase totul din curte și voia să ne ia și speranța.
Astea și multe altele îi făceau pe săteni să-și ducă copiii la biserică. Să știe și ei că există nădejdea.
            Acolo găseam mulți copii. Făceam și șotii.Trăgeam ocheade fetelor puține din biserică. Dintotdeauna, în sat la noi erau mulți băieți. De ce? Pentru că, la noi, bărbații care determina sexul urmasilor munceau fizic mult.
Nu ați observat că popii, milițienii, boierii fac mai multe fete?
            De la școală mergeam direct la biserică. Doar treceam pe lângă ea. Dacă am fi mers întâi acasă, nu ne mai puteam întoarce. Ne puneau la treabă. Că doar toți membrii familiei aveau rostul lor. Nu ca acum. Atunci nu vedeai oameni la poartă, toată lumea muncea.
popa  Tică ne primea bucuros. Căpătam bomboane. Cum să nu mergi acolo unde erau copii și bomboane și sfinți cu capete înconjurate de lumină! Cu Sf. Gheorghe  călare pe cal, străpungând balaurul, cu îngeri în loc de stele pe bolta bisericii și cu Dumnezeu deasupra care ne iartă toate năzbâtiile,spre deosebire de părinți și de profesori care ne mai altoiau.
        Părintele ne împărțea pe grupe, pe sate. Gratia pe de o parte,  Dealu și Ciurărenii, pe de alta. La a doua ceată sunt mulți copii de țigani. Țigani lăutari. Sunt toți negricioși. Și noi eram, dar parcă ei erau mai negri. Negri, negri, dar glasurile lor te înălțau la cer.
Cântam pe rând câte o strofă din prohod. Părintele cântă cu fiecare glasul1, glasul 2, glasul 3. Zi de zi,  până la Săptămâna Mare.
    Cum-necum, postul  trecea. Intram în săptămâna mare cu mari  speranțe. Noi, copiii zdrențăroșii, cârpiții, bazonații, o să  purtăm  țoale noi. De unde aveau, de unde n-aveau, părinții noștri făceau rost de ceva parale și ne cumpărau haine, fiecare după posibilități. Dacă până la șase ani purtasem ce rămânea de la Lie, venise și rândul meu.A dat tata un vițel la contract, a plătit ceva dări la Primărie și ne-a cumpărat și nouă câte ceva. Țin minte ca ieri, primul trening  de 60 de lei și o pereche de teniși chinezești cu talpă verde de buret. Le-am îmbrăcat de Florii. Am mers la biserică cu tata-mare. La întoarcere mă uitam pe lângă mine ca un ginerică, mândru foc că eram și eu la rând cu acei copii ce au haine noi.
Mai târziu, în următorii ani, pantalonii din doc, raiați, tergal, alături de pantofii cu talpă de talpă,  mă făceau să aștept cu nerăbdare Sfintele Paști.
În păresimi   aveam ocazie să mâncăm colivă dulce cu miez de nucă, decorată cu bomboane cu lapte și cu ploiță-bomboane mici-mici ce se rătăcesc printre dinți.

-          Nu aveți voie la biserică. S-a primit o circulară de la partid. Trebuie să combatem misticismul și să vă educăm în spiritul materialismului dialectic.
Ne comunică diriginta noastră, fără convingere. Știam că și ea ajungea la biserică de Paști.
Cotruță, Ionete, Matei și eu schimbăm priviri speriate.
-          Fiecare cu partidul lui, ei cu Stalin, noi cu Dumnezeu,să vedem cine e mai tare! îl auzeam pe tata-mare când îi spuneam ce auzisem la școală. Tata era dascăl, vorbitor de slavonă veche cât să se descurce în cărțile bisericești, întărea ceea ce susținea  Mărtac.
Eu cum aș fi putut să gândesc altfel ?
-          Lasă, mă, că vedem noi diseară!
Că doar tot cu gașca asta ,mergeam de multe ori la furat de fructe, de pepeni și de alte alea.
Și tot cu gașca, din care nu lipseau vecinii mei, Nicu, Ion, Marin, plecam să colindăm parohiile Fărcășanca și Drăghinești, unde nu prea ne cunoștea lumea și unde puteam să ne desfășurăm.
            Și multe prostii mai făceam!
În Fărcășanca, preot de mare ispravă era părintele Sică, cu adevărat om al lui Dumnezeu. Fusese învățătorul tatălui meu, încercase să-l convingă pe Mărtac să-l dea la Seminar, dar n-a avut cu cine.
-          Eu pentru cine am muncit? Cui las averea ? Cine muncește pământul? Cui las caii, vaca, păsărili, porcii? Cu ce trăiești dacă nu muncești?
Așa că nu doream să-l supărăm, că la o adică i-am fi supărat pe-ai noștri. Mergem mai departe, la Drăghinești. Aici era războiul  nostru. Cu popa Lică. El nu se bucura de respectul sătenilor ca în celălalt caz. El le ma sugea din sticlă și, iute la mânie, înjura de parcă nu era preot. Așa că aveam acordul copiilor din Drăghinești să-l șicanăm cât poftim.
Ei o făcuseră. Când toată lumea era în genunchi, prichindeii din  sârbi  se strecuraseră pe nesimțite și îi prinseseră cu acare (ace de siguranță), legându-i câte doi, câte trei, cum s-a nimerit.                            Sub lespezile de piatră sunt înmormântați ctitorii bisericii, așa că atunci când s-au ridicat credincioșii ,babele s-au simțit trase spre podea și au început să chirăie, chiar să țipe.
Popa Lică, întrerupt din slujit și fără iubirea aproapelui, a început să înjure. Copiii, pufnind în râs, au rupt-o la sănătoasa. Popa Lica după ei.Dar ce să prinzi?
-          Uitați, băîîî, ce am adus noi! Cheie dă dulap,cu gaură și puciosă!
De fapt, curățasem capetele de la bețele unui chibrit întreg de învelișul roșu. Introduci  încărcătura  în gaura cheii peste care bagi un cui. Musai ca cheia și cuiul să fie legate cu o ață, ca atunci când izbești acest ansamblu de un perete ca să pocnească să nu te rănească.
-          Stați, băîîî, să legăm o sârmă la ieșirea din biserică. Când fugim, să nu uităm de ea să o sărim.
Așa am făcut. Unul de-al lor, din Drăghinesti, a pocnit cheia în tinda bisericii. A urmat un moment de panică, de liniște. Copiii au pufnit în râs și au dat năvală afară. Popa care se prindea repede la prostii, a zbughit-o după ei, înjurând. Numai că năzdrăvanii  erau deja afară din curte, când popa s-a întins pe jos,  suduind de mama focului, spre hazul tuturor.
Așa se desfășura săptămâna mare pentru  copiii din acest colț valah.
Cu asemenea  elemente antisociale se punea partidul.
 Participam la toate deniile. Începând de luni, continuând cu denia de marți și miercuri. În biserică nu ne plictiseam deloc, doar eram aproape toți copiii satului acolo.Și unde-s copiii, acolo sunt joacă, veselie, năzbâtii, dar și candoare și speranță. Ne mai înghionteam, ne ciupeam, trăgeam ochiade spre fetele de pe deal și din bascea, câteodată priveam îndelung la picturile de pe pereți, făcute ca donații de săteni. Învățasem pe de rost ce și cine a plătit pictorul să facă pictura. La întoarcere duceam cu grijă lumânările aprinse, formând șiruri lungi de luminițe, pe malul gârlii. Dacă cineva ar fi privit mai de departe, ar fi crezut că o mulțime de licurici fac curte unei femele și o urmează insistent, pentru a o cuceri.
Odată ajunși la mine la poartă, nu se termina distracția. Aveam pat la poartă, sub nucul cel de o vârstă cu tata. Tata-mare îl răsădise când s-a născut tata. Se credea că omul trăiește cât va trăi nucul pus  la nașterea lui. Nu avea să fie chiar așa.
            Lipeam lumânările aprinse pe stâlpul de la rețeaua electrică să ardă până se sting și ne puneam pe glume.Ce nu găseam să provocăm râsul tuturor? Povesteam întâmplări de la școală , de pe câmp, de la biserică, câte-n lună și în stele.
Denia de joi seara era obositoare. Lungă, grea și plină de semnificații. Îngenuncheam de multe ori, ocoleam biserica de multe ori, ne stropeam cu ceară topită , tot de multe ori, astfel încât, atunci când ajungeam la mine la poartă, nu ne mai ardea de povești. Ne despărțeam și fiecare își inconjura casa cu lumânările aprinse, de trei ori, după care ne culcam.
     Vinerea Mare. Ziua cea mare. Ai mei vopseau multe ouă, peste trei sute. Se ajungea la  patru sau cinci sute. Pe toate  le încercam, ciocnindu-le repede de dinții din față. Le triam pe mai multe categorii. Cele mai moi  le puneau mama și ma-mare pe împărțituri  și le da în vecini sau la rude.
            Îmi plăcea mult obiceiul acesta. Veneau rude de departe și de-aproape, fini, vecini, prieteni cu noi.
Erau de-împărțit boboroade împodobite cu bomboane și cu flori, dar și cu ouă roșii. Umpleau coșnițele împletite de rudarii de la munte. Se cinsteau  cu vin și povesteau câte-n lună și în stele. Noi  căscam gura la tot ce auzeam. Când ne săturam de povești, umpleam buzunarele cu ouă zi o zbugheam afară.
După ce se însera, plecam spre biserică. Cum o coteam la stânga, din șosea, în dreptul  comparativei ne ieșea în întâmpinare gașca pestriță  din Ciurari.
            -Băîîî! Nu pute să intrăm  în biserică! E milțianu cu Rusu la intrare și nu lasă copiii să intre la Denie.                                                                                                                                                              Biserica noastră ctitorită de boieri autohtoni, încă de pe vremea când Gratia era reședința  plasei Neajlov din  nordul județului  Vlașca, pe locul unde fusese  o bisericuță din uluci,  înconjurata de un mare depozit de lemn de stejar, rezultat din defrișările masive  a unor părți de codrii seculari de pe Bratilov. Se utilizaseră vagoneți de lemn, pe șine tot din lemn, din pădure până pe actualul loc bisericesc. De aici, șiruri de care cu boi îl încărcau și-l transportau, cale de peste 80 de km în port la Gurgiu.
            Având bani suficienți, împrejmuirea bisericii e din zid înalt, greu de sărit.
Dar niște copii inventivi găsesc  ei o soluție, când e vorba de să se pună contra. Curtea bisericii e dreptunghiulară, cu spatele spre un loc viran de lângă căminul cultural, ce apartinuse familiei de mosieri Sordony. Nu mi-a fost greu să găsesc soluția.
Mergem în spate. Mi se pare că într-un loc e stricat zidul, am văzut anul trecut și nu cred că s-a grăbit popa să-l facă. Dar hai să încercăm și prin față.
Nu am ajuns bine la poarta de sub clopotniță că și ne-a barat drumul,milițianul cel tânăr(șeful de post doar era șef)
Copii, nu aveți voie în biserică. Au voie numai oamenii mari.
Dar te puneai cu noi, noi care puteam păcăli pândarul cum voiam?
- V-am spus ,băîîî, că n-avem voie! Ai să plecăm, că mâine trebuie să mergem la școală.
- E mai bine așa , că altfel aveți probleme.
Știam că dacă se afla , era vai de palmele noastre și de fundurile noastre.Ingerescu și Rusu ar fi rupt nuielele pe noi. Ironia sorții a făcut  ca Rusu să fie primar două legislaturi, în democrație.
            Ca și când atunci descopeream marea înțelepciune a milițianului m-am trezit vorbind:
- Dacă nu e voie, nu e voie, dar dacă plecăm pățim ceva?
- Mergeți voi acasă și o să fie bine.
Ce coate ne mai dădeam, ce râsete pe înfundate, că l-am păcălit pe omul legii și al regimului, și că ce deștepți suntem noi, copiii câmpiei țepilor de jar.
Zidul înconjurător se surpase într-un loc. Cu ajutor puteai să te cațeri, dacă dădeai la o parte mărăcinii puși din ordinul lui popa Tică. Așa  am și făcut .Ne-am și trezit lângă  zidul altarului.
Când am intrat înăuntru, ne-am dat seama că nu lipsea niciun copil dintre cei care venea la repetiții.
D-aia făcusem atâtea repetiții, ca să nu venim? Fiecare găsiseră o modalitate să păcălească vigilența celor doi cerberi.
L-a început am căpătat bomboane, ca răsplată că am riscat. Dar și să avem glas.
Ca de obicei, cei mai apreciați au fost copiii de lăutari. Erau oacheși, sărăcăcios îmbrăcați, mai murdari poate ca noi, dar glasurile lor limpezi și plăcute urechii te făceau să-i accepți așa cum i-a  lăsat Dumnezeu pe pământ. Popa Tică ne privea mulțumit când vedea că ne căzneam din răsputeri să cântăm  cât mai bine. Ne ierta atunci toate obrăzniciile pe care le făceam pe parcursul anului, în timpul slujbelor.
Ironia sorții e că atunci se mergea mai des și mai cu sârg la biserică decât acum când beneficiem de exces de libertate.
   De noaptea de Înviere nu eram noi preocupați, copiii din Gratia Mare.Treceam în revistă cele trei biserici, să vedem ce s-a întâmplat cu o seară înainte și la ei, dacă  au fost împiedicați să intre în biserică și cum i-au păcălit.
Pe noi ne frământau ouăle, cum să le alegem pe cele mai tari astfel încât să te poți lăuda:
            -Băîî, cu ăsta am luat o coșniță dă ouă!
Eram nerăbdători să îmbrăcăm hainele cele noi.Chiar dacă majoritatea copiilor de țărani primeau doar costume noi de elev, ca să le aibă și în anul următor, tot haine noi erau. Mai rar vedeai  copii cu costume de cangăr, tergal sau alte stofe.
Ai mei, tata-mare, ma-mare, tata și mama erau toată noaptea la biserică.
-          E bine ca înainte să iei paști, să dormi în biserică!                                                            4
Toată lumea  așa credea, așa făcea. Cum să fii în ne-rândul lumii?
Așa că puteam să îmbrac costumul de câte ori doream.
Da !Dar nu mă vedea nimini.
Ne culcam, eu, frati-meu și soră-mea.Dar parcă nu mai trecea noaptea.Mă trezeam la cel mai mic zgomot și eram atent dacă s-a trezit vreun cocoș să dea deșteptarea.
În sfârșit, tata ,sosit de la biserică, ne trezește:
            -Ai, tătică, sculați-vă, să ajungeți mai devreme, să apucați și voi pește.
Trebuie să vă spun că la noi e obiceiul acesta frumos. Te duci cu toată familia.Îmbrăcați frumos, curați, veseli ca la înviere, împăcat cu tine și cu toți ceilalți, la întâlnirea cu alte familii care au fost mai harnice și care deja se întorc. Îi saluți:
            -Să le purtați sănătoși!
            -Asemenea și dumneavoastră! ți-se răspunde.
Ajungi la biserică, unde întâlnești grupuri grupuri formate dintr-o familie sau mai multe, te întreții prietenește, pentru minunea din noaptea învierii și parcurgi tot ritualul. Copiii sunt așteptați pentru miruit de către părintele Tică, în fața altarului, apoi toți ies la mesele întinse în fața bisericii.
Mai întâi se ia paști, cu o linguriță, se plătește cu un ou roșu și se trece la masa cu pește mărunt, fript la tavă, și în sfârșit se bea un pahar de vin.
Vinul era strâns de toamna, de bărbații din comitetul parohial, să fiarbă la un loc, iar peștele, de regulă, era prins de femei cu plasa sau cu sulul, la gârlă.
Peștele era doar primul semn de recunoaștere între creștini. Înaintea crucii.
De-abia apoi la ieșirea din curtea bisericii se ciocneau ouăle.
   Ajunși acasă, nu mai aveam răbdare. Uitam de oboseală, de lipsa de somn, umpleam buzunarele cu ouă pe care le credeam eu cele mai tari și ieșeam iute la poartă, unde deja se adunau oameni mari și copii. Femeile nu. Ele aveau treabă, că doar ciocnitul ouălelor, încercatul lor, negocierea ciocnitului, studierea adversarului nu erau treburi de muiere.Ele pregăteau împărțiturile, masa și toate pentru burta noastră nesătulă.
            -Hai să ciocnim!
            -Băîîî, ăla nu e dă găină.
            -Da dă ce e, dă corcopieriță?
            -Nu, e prea ascuțit, găina nu-l face așa. Și coaja e altfel.
            -Hai să schimbăm!
            -Nu, dă ce, fiecare cu al lui.
            -Hai fetește!
            -Nu, hai dă!
Și urma formula clasică de ciocnit ouăle roșii.
Asistam cu plăcere și interes negocierile oamenilor mari. Așa învățam și noi psihologia ciocnitorului de ouă roșii.
Adevărați  ași erau nea Voicu lui Dogaru, nea Ioniță al lui Didin, nea  Aurică al lui Dăescu, nea Costică Bratu, nea Vasile Sică și mulți alții.
Depindea de găină, de perioada când era ouat, de ce mânca și multe altele.
Unii apelau la artficii. Goleau oul de conținut, cu o seringă, și tot cu ea îl umpleau cu sacâz topit, care se întărea.
Și tot ciocneam, că doar aveam de unde. Mai alegea și după împărțituri, se mai întâmpla să găsim din cele tari. Mai pe seară mergeam cu toții la Vaci.
La Vaci, e, de fapt, o răspântie, o intersecție între Linia Mare și Drumul Morii, care se lărgea suficient să poată găzdui câteva sute bune de oameni.
            De unde numele locului de întâlnire? În vechime era târg de vaci. Aici era și locul de întîlnire al vacilor și oilor când plecau la păscut. Aici era și locul de desfășurare al horelor. Dintotdeaun aici se adunau flăcăii și fetele din sat ,ba chiar și din satele vecine, la joc. Atunci cântau țăranii din fluier și din caval. Tata-mare și tata, pe rând, au fericit multe perechi la jocuri.
Veneau fetele cu ouă roșii, în batiste frumos legate și-i rugau:
            -Hai Niculae, încă un joc!
            -Hai Anghele, mai zâ-i unul!
            Așa era hora tradițională. Se jucau sârba, brâul, aoleanu, fedeleșul, mințita, hora mare , murguletul și câte și mai câte.
Fluierașii umpleau coșnițe de ouă roșii
            Pe vremea copilăriei mele, de Paști se adunau sute de bărbați ce-și încercau puterea în tăria ouălor. Hore nu se mai făceau aici. Se mergea la Căminul Cultural, unde cântau, de data asta, lăutarii.
Seara se continua cu bal.
            Începând cu a doua zi de Paști, începeau alte petreceri în sat: botezuri, tăieri de moț, logodne.
Dacă ținem cont de faptul că în restul timpului, cu mic cu mare,  munceam de ne speteam, vă dați seama ce gustate erau aceste perioade de sărbătoare. Era o rânduială. Nu toata ziua cânți.
Așa că înțelegeți de ce marți seara, după Paști, îmi venea să plâng.
Ce ne aștepta? Pusul tutunului, grădinile de zarzavat, trifoiul, meiul, prășitul, culesul. Numai chin.



                                                                                  Ion Neagoe Mărtac

Noiembrie, iepuri mecanici

Această povestire a apărut, cu titlul Ultima vânătoare, în antologia Alertă de gradul zero în proza românească, coordonată de Igor Ursenco, dar avea atâtea greșeli, încât am roșit de jenă. Vina, firește, a fost a mea. Tastez prost și încet, cu un singur deget. Textul a mai fost tipărit în revista Sintagme literare, scoasă de Geo Galetaru și în Almanahul Sintagme literare.

Când se trezi, soarele era aruncat departe, pe cer. Se foi puțin în pat și încercă să aţipească din nou. Aerul rece, din camera înaltă, nezugravită de mulți ani,  îl pătrundea până la piele și îl înfiora. Ar mai fi dormit, dar îl treziseră țipetele păunilor flămânzi și cântecele triumfale ale cocoșilor. Se auzeau și ușile bubuind înfundat, ca niște tunuri îndepărtate, semn că profesorul Catalan venise să hrănească păsările.
         Trase plapuma pe cap, dorindu-şi să alunece din nou în somn. Frigul de noiembrie îl cuprindea însă, răbdător, din toate părțile, iar pielea părea că i se rărise asemenea învelitoarei vechi, numai văi, dealuri și cocoloașe tari. Dar lumina reverberând în zăpada de afară nu îl deranja. De când se știa, iubea iarna, cu viscole și zăpezi de frişcă ţinută în frigider. Când începea să ningă, simțea că s-a întors cu adevărat acasă, că trăiește într-o ficțiune și o mare bucurie îl așteaptă undeva, într-o casă acoperită cu nămeți și încălzită cu resturi vegetale.  Elev de liceu fiind, apucase să-și petreacă vreo două vacanțe la bunicul său, care construise și conacul în care Casoss locuia acum. Bătrânul era moșier de modă veche și făcea cu nepotul lungi plimbări pe întinsul său domeniu. Lua de fiecare dată pușca nu pentru a vâna, ci pentru a-i speria pe braconieri. Câmpia nesfârșită, ca un talger pusă pe masa lui Dumnezeu, își schimba aspectul în funcție de anotimp. Vara era sălbăticie curată, cu arbuștii și ierburile care năpădeau parcelele nelucrate, iar malul răului devenea o adevărată junglă. Toamna se colorau și se înmiresmau ierburile şi copacii, iar iarna pășeau parcă pe o altă planetă. Erau în altă țară. Bunicul îi povestea că așa era la Cercul Polar, unde trăiau eschimoșii care aveau sănii trase de reni. Numai primăvara nu-i plăcea. Prea multe noroaie, iar peisajul era de o sărăcie deprimantă.  Pământul cenușiu mustind de apă, căzi de baie prelungi ca niște alibii de fluvii preistorice care brăzdau platoul nesfârșit, lacuri care încă înghețau la lăsarea serii. Dar totul se lumina când apăreau florile. Se întorceau la conac și boierul fierbea un vin negru din care îi punea și lui într-o ceașcă de pământ. Beau amândoi cu înghiţituri mici, luau cina pe care le-o aducea o servitoare care îmbătrânise la moșie și liceanul adormea nu de puține ori într-un fotoliu, lângă șemineul mare, în care ardeau butuci întregi. Pe urmă, noua putere luase moșia bunicului, îl închisese pe bătrân, iar părinții băiatului, plecați în concediu în Spania, rămăseseră acolo, pentru totdeauna. Oricât de mult s-ar fi străduit să alunge din minte perioada liceului, a facultății, cariera științifică,  descoperirile în domeniul psihiatriei, intrarea în Academie și viața dusă pe un fir de sârmă, nu reușea. Scene din trecut năvăleau ca nişte musafiri nepoftiţi şi bădărani în viața tihnită a lui Casoss. Lucrurile curseră din ce în ce mai repede : protecția unui înalt demnitar care nu putea trăi fără pastilele izbăvitoare ale psihiatrului, decizia lui Casoss de a nu avea copii, ca aceștia să nu aibă de suferit din pricina persecuțiilor, moartea soției, căderea binefecătărului său în dizgraţie și internarea lui într-un ospiciu, acuzațiile care i se aduceau,  evenimentele salvatoare din 1989.  Crezuse că a ajuns la un liman, mai ales că reușise să recupereze integral moșia bunicului său.  Iată însă că un document ieșit din umbra vieții primejdioase pe care o dusese fu publicat într-un ziar și trecutul îl ajunse din urmă. Era un angajament față de o instituție care îi garantase astfel libertatea. Pensionat mai devreme, reveni la moșia unde nu mai fusese din adolescență. Era ultima sa fugă -. Aici, printre zidurile coșcovite, la umbra stejarilor și nucilor seculari se simțea ca un copil care scăpase de pedeapsa învăţătorului, refugiindu-se într-o ascunzătoare sigură, despre care nimeni dintre ai casei nu știa nimic.
          Domeniul era imens și îl făcea să se simtă departe de lume, singur și liniștit. În mijloc era conacul construit în forma literei „L”, cu latura de jos așezată spre soarele sudului. Pe latura sudică avea un balcon îmbrăcat în sticlă, unde boierul cel bătrân obișnuia să iasă în zilele însorite de iarnă, când slăbiciunea îl împiedica să se mai plimbe pe pârtiile făcute de argați. Uneori nepotul ieșea şi el acolo, pentru câteva minute, chiar în diminețile cu viscol și privea perdelele de zăpadă care se răsfirau deasupra iazului prelung ca un râu, aflat chiar în față, într-o vâlcea, acoperit cu sălcii și alimentat de o fântână secular, intrată în legendă, fiindcă avea cel mai bogat izvor și apa cea mai bună pe o rază de zeci de kilometri. Iazul era înghețat bocnă, ca și acum, și strălucea ca o oglindă acoperită ici-colo de pudra fină a chiciurei scuturate de pe ramurile sălciilor bătrâne, care se aliniau pe malurile apei.
De sub așternut auzi ușa și zgomote metalice la uşa sobei. Cu mișcări cât mai discrete, ca să nu-l trezească pe academician, profesorul Catalan scotea cenușa pentru a aprinde focul.
─ Gata? Pe baricade? se ridică Casoss în capul oaselor.                           
Îl cunoștea pe professor din copilărie și îl regăsise acum, la întoarcerea la conac. Se plimbau, flecăreau de una și alta, își împrumutau cărți, iar fostul dacăl de țară, îl ajuta pe Casoss la treburile gospodărești. Iarna se ocupa de focuri, iar cămara și bucătăria se aflau permanetnt în grija sa. Văduv fiind, se mutase, de altfel, într-una din încăpătoarele odăi ale conacului. „Uite că am ajuns slugă la dumneata, așa cum era bunicul meu la boierul ăl bătrân ”, glumea Catalan. Cel mai mult însă îi plăcea pensionarului să îngrijească păsările. Aveau sute de bibilici, curci, păuni și fazani. Vara aici era raiul lor. Numai că niște coțofene dădeau din când în când atacul, distrugând ouăle, furând puii şi determinându-l pe boier să amenințe că va folosi pușca. Oricum n-ar fi făcut-o. Și nu numai pentru că vânătoarea de orice fel fusese interzisă în Republică, iar cine folosea pușca risca aceeași pedeapsă ca pentru o crimă cu premeditare. Catalan punea capcane, prindea coțofenele și ciorile agresive, fără să le rănească și le ducea, cu Dacia lui veche, la o sută de kilometri mai la sud. La vârsta lui, expedițiile astea îi luau câte două zile. Acum băgaseră cuștile cu păsări înuntru, într-una din odăile din fund. Aveau gratii la ferestre, dar se vede treaba că nimic nu e sigur când ai de-a face cu răpitoarele.
Catalan își făcea de lucru cu vătraiul în sobă. Era nemulțumit și Casoss aștepta ca amicul său să izbucnească.
─ Ei, ce s-a mai întâmplat? întrebă latifundiarul, nemaiputând să-și țină în frâu curiozitatea.
─ Vulpoiul ăla alb, sau ce dracu o fi, a desfăcut iar plasa de sârmă.
─ Mare scofală! O reparăm, încercă să-l liniștească academicianul.
─ O reparăm, dar curcanii de unde îi mai luăm? Că ne-a luat patru curcani.
─ Eeee, atunci se schimbă treaba, zise Casoss și coborî din pat, trosnindu-și oasele.
Era o  dihanie frumoasă, albă, dihor de rasă sau altceva, că nu-și putea imagina că o vulpe argintie putea să vină tocmai de la cercul polar pentru a-i mânca lui găinile.
─ E vulpe-vulpe, zisese un țăran care o văzuse noaptea când dădea atacul și fusese pe punctual de a o captura. Ce zic eu, era un vulpoi în toată puterea cuvântului. D-ăia de arată la televizor că ar crește pe la Polul Nord.
─ ‘Ai că nu te cred, râsese Casoss.
─ Nu mă credeți dumneavoastră, dar o să vedeți că rămâneți fără nicio bibilică… Sau ce aveți pe acolo…
Academicianul se îmbrăcase și trecu în sufrageria cât un aeroport care slujise treizeci de ani drept birou președintelui CAP.
─ Astăzi mă duc la vânătoare, îl anunță el pe Catalan.
─ Mergem, îl corectă acela.
─ Merg singur, preciză Casoss. N-ai mers când vânam de-adevăratelea, nu mergi nici acum, când tragem în iepuri mecanici și în mistreți de carton.
Era adevărat. Catalan nu suporta uciderea niciunei vietăți și de aceea nu mergea la vânătoare. Acum că vânătoarea devenise un fel de poligon cu figurine, ar fi mers cu plăcere. Erau doar niște exerciții de tir. Dar Casoss nu voia să-l ia. Nu lua nici câinii, în majoritate maidanezi, care se pripășisesră în curtea conacului și cărora, din afecțiune, el le construise un adăpost al lor, încălzit și igienizat.
Plecă singur, după ce își verifică arma și cartușele. Își luase, într-un termos, niște cafea, iar în tolbă avea o gustare compusă din pâine de casă, brânză și câteva ouă.
         Ieși de pe proprietate și merse o vreme pe lângă văiuga de lângă deal. Doborî câțiva iepuri mecanici, cu focuri bine țintite. De când în Republică vânătoarea fusese scoasă în afara legii, se organizaseră mii de poligoane, cu sălbăticiuni confecționate din tablă și carton, iar vânătorii se înghesuiau acolo fără nicio bucurie și se întorceau acasă beți morți și înjurând guvernul.  Numai bourii și lupii, ca simboluri naționale, nu fuseseră dezonorați prin copii din materiale ieftine. După ce vânatul din ţară fusese aproape în întregime distrus de armele braconierilor,  unui deputat ecologist îi veni ideea organizării unor vânători cu iepuri, mistreți, cerbi și chiar zimbri mecanici. Iepurele sărea dintr-un șanț, vânătorul îl dobora și imediat în lăbuța-i de tablă zincată flutura o chitanță pe care posesorul armei trebuia să o onoreze în termen de trei zile, la cel mai apropiat centru fiscal.
Trecu repede de zona mistreților mătăhăloși. Nu împușcă nici căprioare, chiar dacă erau făcute din carton presat și lăcuit. Ajunse în apropierea unui templu vânătoresc. Acestea promiteau vânători spectaculoase, adevărate spectacole de bâlci, dar mulți spuneau că nu erau decât niște bordeluri deghizate. Acolo așteptau femei plătite de guvern care ofereau altceva decât cerbi și urși de mucava. I se păru că vede, după niște tufe de păducel, coada lungă a vuloiului alb care îi mânca păsările. Se grăbi și mai mult și intră în pădure.  Abia atunci observă că intrase în zona interzisă,  a adevăratului vânat. Acum era din belșug și bine reprezentat. Numai Președintele, membrii guvernului și parlamentarii aveau voie să tragă acolo, dar și aceștia cu mari restricții. Aici, cel mai bine se adaptase o specie de lup siberian care făcea ravagii în rândul zimbrilor mai greoi. În ultima vreme se reduseseră îngrijorător efectivele de dropii și bouri și nu mai rămăseseră în viață decât câțiva cerbi. Se așteptau măsuri din partea forurilor abilitate, dar acestea întârziau.
  Mai trase două focuri în direcția vulpoiului, dar mâinile îi tremurau atât de tare, că nu-l nimeri. Terminase cartușele. Se hotărî să se întoarcă.
Își aduse aminte că îl auzise pe Catalan spunând că vânătorile în zona lupului alb erau peste măsură de primejdioase, fiindcă marii demnitari organizau aici vânători de oameni și puneau apoi dispariția acestora pe seama carnivorelor aduse din nordul Rusiei. Țintele erau mai totdeauna vânătorii solitari, care sfârșeau sub gloanțele senatorilor și miniștrilor, fiind după aceea devorați de sălbăticiuni. Casoss zâmbi. Era o poveste atât de vizibil cusută cu ață albă, încât nimeni nu-i dădea crezare. Cei care răspândiseră această legendă urmăreau, probabil, descurajarea vânătorilor.
   Acum mergea cu pași repezi, transpirase din belșug, mai mult de teamă că încălcase legea decât din pricina efortului  și mai avea puțin până să iasă din zona periculoasă.

   Se opri o clipă să răsufle. Și atunci îi văzu. Vânătorii guvernamentali îl așteptau la cinzeci de metri în față, cu armele pregătite. Se opri brusc, paralizat de groază. Mai apucă să le vadă hainele de camuflaj, scumpe, când ei puseseră deja puștile la ochi.
                                      ( Din vol. Supraveghetorul și alte povestiri )