"Dacismul pentru cititori normali".O cronică a lui Cristian Teodorescu la Supraveghetorul şi alte povestiri

Cristian Teodorescu

Dacismul pentru cititori normali

Sînt autori pe care-i știi după nume, fiindcă se vorbește de bine despre ei, dar pe care n-apuci să-i citești. Șerban Tomșa (Ion Șerban, pe buletin) e unul dintre puținii optzeciști care „mi-au scăpat”, deși i-au apărut cîteva romane, lăudate de critică, iar anul trecut un volum de povestiri.

A început cu versuri, din care a citit la Cenaclul de Luni, dar fără să scoată apoi vreun volum de poezie. Publică proză după anul 2000. Nu debutează cu povestiri, ca mai toți prozatorii optzeciști, ci cu un roman, Biblioteca lui Noe, pe care l-a scos la o mică editură, Mondocart Pres. Comentarii elogioase la fiecare dintre romanele care i-au apărut pînă acum.

Supraveghetorul…, publicat anul trecut, e un volum în care textele par scrise în perioade diferite, asta dacă nu cumva Tomșa nu e un prozator de o versatilitate specială, care poate scrie în mai multe registre, după cum îi dictează inspirația. Îi recunoști însă amprenta în fiecare dintre ele. Spre deosebire de gruparea hard a optzeciștilor, Tomșa nu dă semne că l-ar fi interesat să participe la aventurile textualismului, deși spune undeva că i-a citit pe Nedelciu și pe Gheorghe Crăciun. Mi se pare mai apropiat de Cărtărescu, de Groșan, dar mai ales de Ștefan Bănulescu, cel din nuvele, și de Ștefan Agopian, cu Manualul întîmplărilor. Aș băga mîna în foc că a citit la vreme și cu creionul în mînă Relatare despre regele David, romanul lui Stefan Heym, și povestirile lui Dino Buzzati.

Din aceste bănuite conjuncții, mai mult sau mai puțin astrale, a rezultat un prozator care te impresionează și ca autor de „mitologicale” inventate într-o cheie grotescă, și ca povestitor cît se poate de realist, dar și ca inventator de fantasme, cu o imaginație prodigioasă, și ca, nu în cele din urmă, autor de amintiri din adolescența lui literară sau din timpul stagiului militar pe care l-a satisfăcut ca terist al patriei. Pentru cine nu știe, „teriștii” erau studenții care făceau pe vremuri armata la termen redus, T.R.

Iau cartea în ordine inversă. M-am bucurat să citesc amintirile lui Șerban Tomșa despre Ion Stratan (Nino) și despre ceilalți „căminiști” din “6 Martie”, căminul studențesc din curte de la Drept, unde-i vizitam din cînd în cînd pe colegii mei de an. Așa mi-am adus aminte și de faimosul Chintilă recalcitrantul, fiul artistului plastic Spiru Chintilă, care nu mai ținea minte nici el de cîți ani era student, încît colegii lui din primul an de facultate îi deveniseră profesori.

Tomșa își desenează personajele recognoscibile cu un talent de mare portretist și cu o tandrețe specială – adică nu le îndulcește omeneștile scăderi, dar le scoate în față trăsăturile care-i făceau altfel, cel mai adesea în bine, față de oamenii obișnuiți. Cu povestirile lui fantastice, scurte sau foarte scurte, chiar dacă e inegal, prozatorul te duce, cu o siguranță fără abateri, pe acolo pe unde i se năzărește, după ce te convinge, realist, să te ții după el.

Scrisă de curînd, povestirea cu care începe volumul, Supraveghetorul, e și cea mai aparte din carte. E de fapt un mic roman, un fel de thriller eroi-comic, de la Dacia lui Decebal, cucerită apoi de Traian, pînă la așa-numita retragere aureliană, scris cu un umor teribil și cu o imaginație formidabilă.

Tomșa dă peste cap aici toată mitologia gravă a dacofililor autohtoni, trăgînd cele știute istoric, cîte sînt, într-o poveste cu supraviețuiri misterioase și cu o luptă locală pentru putere ai cărei protagoniști nu fac altceva decît să mănînce pînă dau pe dinafară, să bea pînă nu mai știu de ei și să se împreuneze, fără să se împiedice în diferențele de sex.

Supraveghetorul e un amestec de fantastic și de parodiere cu talent a romanelor noastre daciste serioase și a superproducțiilor cinematografice autohtone, cu mitologizarea lor inventată. Sînt convins că dacomanii noștri îl vor pune la zid pe Șerban Tomșa pentru ceea ce a scris în Supraveghetorul. Dar cred că micul său roman, care ar fi trebuit publicat într-o carte de sine stătătoare, va avea un destin strălucit, printre cititorii normali la cap.

                                                  Cristian Teodorescu, Caţavencii, luni, 22 octombrie 2018
                                            https://www.catavencii.ro/dacismul-pentru-cititori-normali/

Profesorul profesorilor

       Aflu cu surprindere că Paul Cornea a împlinit 89 de ani, dar din fotografii văd că Domnia Sa nu s-a schimbat deloc : acelaşi intelectual mobil, viguros, sigur pe sine, ca în urmă cu 35 de ani, când mi-a fost profesor. Un lucru şi mai îmbucurător este că Daniel Cristea-Enache a publicat o carte de convorbiri cu Profesorul tuturor profesorilor Facultăţii de Litere, Ce a fost, cum a fost.
       Era vremea când Ion Stratan conducea, cu inteligenţa-i cunoscută, Cenaclul de Luni, iar Nicolae Manolescu, mentorul poeţilor optzecişti, dăduse un interviu în "România liberă", în care pomenise şi de Stratan. Eram atât de nerăbdători să-l citim, încât n-am dormit toată noaptea şi am făcut, împreună cu Nino, tot felul de clasamente : cei mai buni profesori, cei mai buni critici, cei mai proşti scriitori etc. Ţin minte că, la capitolul profesori, am căzut imediat de acord că aceştia erau Paul Cornea şi Nicolae Manolescu. Cu Paul Cornea avusesem un curs în anul al doilea de studii, iar Manolescu avea un opţional la un an superior - seria lui Cristian Teodorescu, Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur, Emil Ionescu, Laurenţiu Dumitrescu - şi câţiva dintre noi chiuleam de la prelegerile lingvistului Liviu Onu, pentru a asista la spectacolele de idei montate, într-o mică sală de la etajul întâi (aripa în care se află secretariatul ), de cronicarul României literare. Nu mai contează că am cumpărat ziarul la prima oră şi că am văzut că Manolescu îl considera pe Stratan "minte strălucită şi poet foarte talentat". ( După aceea am mers la Cinematecă şi am văzut Persona lui Bergman, dar am mai povestit acest episod. ) Cert e că faţă de cei doi dascăli, Paul Cornea şi Nicolae Manolescu, aveam o admiraţie deosebită. N-am lipsit de la niciun curs al Profesorului - îl ţinea joia, de la 10 la 12, în Odobescu -, chiar dacă afară era viscol sau furtună. Avea o coerenţă extraordinară, o eleganţă intelectuală unică şi un fundament cultural fără termeni de comparaţie. Era competenţa întruchipată. Mă interesa chiar ce părere aveau, unul despre celălalt, Paul Cornea şi Nicolae Manolescu. Iar ei îşi exprimau opiniile fără rezerve. Venerabilul profesor îl cita uneori pe mai tânărul său coleg, zicând : " Aşa spune şi Nicolae Manolescu, cu care eu mă potrivesc în păreri. " La rândul său, Nicolae Manolescu utiliza invariabil sintagma "eminentul Paul Cornea". Această preţuire reciprocă mă încânta.
         Şi o mare neîmplinire : n-am ascuns niciodată că mi-am dorit mult să am şansa de a-l asculta, într-un amfiteatru , pe Valeriu Cristea - sau să stau măcar câteva minute aproape de el ! -, criticul pe care îl iubeam cel mai mult. Dar n-a fost să fie !
           De la fidelitatea mea faţă de Paul Cornea mi s-a tras şi primul accident major din biografia de student. Într-o dimineaţă, în locul marelui istoric literar, a apărut Pompiliu Marcea, care ne-a anunţat că trebuie să înlăturăm zăpada din jurul Universităţii. Viscolise puternic, erau nămeţi mari, iar prodecanul adusese o mulţime de lopeţi. Cei mai mulţi colegi au zbughit-o acasă şi am rămas cu  Călin Mihăilescu, Liviu Papadima şi încă vreo trei inşi, să rânim omătul. Cum nu aveam căciulă, am răcit la cap, am stat câteva luni în spital - de acolo mi-am dat două sesiuni de examene -, am încetat să mai scriu, iar consecinţele acestei întâmplări s-au ţinut după mine zeci de ani.
          Se ştia că Paul Cornea era şi cel mai exigent magistru. Era greu să iei o notă mare la acest erudit. Nu putea fi păcălit cu niciun preţ. ( Se povestea că l-ar fi picat chiar şi pe Adrian Păunescu. ) Mă pot însă lăuda că am primit, din partea Domniei Sale, două note de zece : o dată ca student şi a doua oară cu prilejul susţinerii examenului pentru gradul al II-lea în învăţământ.
          Pe 3 noiembrie  a fost ziua Domniei Sale de naştere. Îi urez sănătate, putere de muncă şi o viaţă cât mai lungă !

P:S.  Trăim într-o societate criminală. Un bătrân a fost bătut pentru a fi dat afară de la CFR, după mai mult de 43 de ani de muncă. Iar un director de la o casă de pensii nu ştia, la televizor, să facă o adunare simplă -pentru el, 43 de ani, 3 luni şi 15 zile însemnau mai puţin de 43 de ani ! - şi arăta, cu multă aroganţă, că năpăstuitul moş n-are dreptul decât la patru sute de lei, pensie lunară. Dar, probabil, dacă există un Dumnezeu, omul va plăti pentru prostia lui agresivă.

Conversație

Globalizarea este un bun prilej de a muri de grija altora. Un mare profesor și critic literar se minuna, în urmă cu mai mulți ani, în legătură cu oamenii care țipau ca din gură de șarpe că un anume dictator din Orient trebuie înlăturat, dar nu se plângeau deloc de problemele lor, deși erau înșelați de neveste, nu aveau ce să pună pe masă și adesea nu se bucurau nici de un acoperiș deasupra capului.
Sunt însă destui concentrați numai pe propriile probleme.
Merg cu mașina, împreună cu un cetățean. El conduce, eu privesc peisajul.
- Vă spun eu că toate merge prost. Nu mai ieșim din rahatul ăsta !
Îmi amitesc de Caragiale : „E o criză, monșer...”
- Ce părere aveți, schimb eu vorba, despre demisia Papei ?
- E, ce să zic ! D-aia nu mai pot eu, de Papa ! Niște oți și ăia ! E înțeleși ! Cineva are ceva de câștigat și din treaba asta !
- Și din nenorocirile noastre cine ar avea de câștigat ?
Mă gândeam la o reflecție a lui Tudor Vasiliu : „Cine o fi mulgând nenorocirile care ne pasc ? ”
- Cum cine ? Puterile europene ! Are nevoie de piață de desfacere, de materie primă și de forță de muncă ieftină.
Îmi vine să-l întreb dacă europenii n-au nevoie și de forță de furat.
- Nu vedeți că acum a zăpăcit și învățământul ? continuă omul, privind încruntat înainte. Are interesul să ne prostescă pe toți. Copiii e niște draci, iar profesorii nu mai fac nimic la școală.
Și îmi dă niște amănunte incredibile despre un liceu în care învață nepotul său.
- E posibil așa ceva ? Păi, pe vremea noastră ne bătea învățătorii până ne umpleau de sânge...  Chiar și în localitatea noastră e jale. X, bunăoară, nu...
- X e un profesor bun, îi tai eu macaroana.
Atentase la imaginea unui coleg.
- Ai că nu e bun ! N-a făcut nicio brânză, nu se descurajează partenerul meu. Iar Y...
- Y e, de asemenea, un profesor bun.
- De unde până unde ? sare ca ars omul.
Și iar îmi dă niște detalii aiuritoare.
- Domnule, îi explic, educația de acasă este hotărâtoare. La școală nu avem voie nici să ridicăm tonul în fața unui copil. Și pot spune că aprob acest principiu care exclude violența.
- Păi, vedeți că v-au prins slăbiciunea și d-aia nu mai învață ?
Se întoarce și mă privește cu ochii aprinși de mânie. Apoi îmi închide definitiv gura :
- Și nu-i mai lăudați atâta pe X și pe Y, că ei vă vorbesc de rău pe toate drumurile ! Și când nu latră ei, vă bălăcăre nevestele lor.
Mă gândesc că nu le-am făcut niciun rău lui Y și lui X.  Ba chiar îi consider prieteni.
Ne facem imaginea noi înșine, chiar dacă aceasta fluctuează în funcție de ochii celor care ne privesc.

P:S.  1. Spre dimineață am avut un vis ciudat cu prozatorul Cristian Teodorescu. El e mai tânăr și ne aflăm într-o casă care îmi este foarte familiară, deși în viața reală n-am locuit niciodată într-un asemenea loc. Suntem prieteni la toartă și trebuie să ieșim pe fereastră. Mă simt de parcă am mai făcut de mii de ori chestia asta. Îl las pe el să treacă primul, îi strig să se cațere cu atenție, dar scriitorul sare în stradă, de la o înălțime devenită amețitoare. Se aud un troznet și un urlet de durere. Și-a rupt piciorul și se târăște prin zăpada însângerată. Plec în căutarea lui, dar între timp celebrul autor a fost adăpostit și bandajat de niște cunoștințe ale mele.
       2. Nu voi înțelege niciodată de ce jucătorii de la Real Madrid și, în general, de la echipele pregătite de Mourinho joacă în dușmănie, ca niște frustrați, chiar și când au un avantaj de patru goluri. Am văzut cu consternare o intrare criminală a unui vârf de atac, într-o fază fără miză. De câte ori înscrie, superbul Cristiano Ronaldo nu se bucură cum s-ar cuveni, ci este preocupat să facă în ciudă suporterilor adverși. Mi se pare stranie, în secolul nostru, o asemenea mentalitate primitivă și conflictuală. La jucătorii Barcelonei simți bucuria chiar și în țesătura aceea interminabilă de pase, deseori plictisitoare. Totuși, echipa catalană mi se pare din ce în ce mai ștearsă.

Cristian Teodorescu şi drama intelighenţiei româneşti

Când comuniştii au venit la putere, intelighenţia românească a fost distrusă aproape în totalitate. Cei care au apucat să fugă au făcut cariere strălucite în Occident, însă cei rămaşi pe plaiurile mioritice au înfundat puşcăriile. Cei mai mulţi dintre ei şi-au lăsat acolo oasele. Dintre supravieţuitori, Alexandru Paleologu şi Constantin Noica au mai scris cărţi semnificative, dar Petre Ţuţea ajunsese doar umbra marelui om care fusese cândva.
Odată cu înscăunarea domnului Iliescu la Cotroceni, aceeaşi intelighenţie a mai pierdut un război. Urmaşii bolşevicilor de odinioară, nişte dinozauri pitici, au pus mâna pe toate posturile cheie şi pleava naţiunii s-a cocoţat din nou la putere. România a ajuns atât de rău, încât un extremist paranoic a fost pe punctul de a ajunge Preşedinte. Poate că, totuşi, era mai bine aşa, decât ceea ce a urmat după Iliescu.  Politicienii noştri de acum sunt foarte bogaţi şi foarte inculţi. Au foarte mult tupeu şi niciun pic de educaţie. În fine, nu-i suportă pe intelectuali. Nu-mi dau seama de ce mediocrităţile astea care ne bagă mâna în buzunar îi urăsc din răsputeri pe oamenii cu carte. Reflexul cărui devastator complex  este persecutarea valorilor ?
Pe vremea lui Ceauşescu, învăţaţilor li se băga pumnul în gură şi erau încarceraţi. Acum cetăţenii şcoliţi sunt înfometaţi şi ţinuţi în mizerie. Sunt încredinţat că ghiolbanii vor plăti cu vârf şi îndesat ceea ce fac acum. Istoria nu-i va ierta.
Cărţile sale îl recomandă pe Cristian Teodorescu ca pe un mare scriitor român de azi.  Pentru a putea trăi, el face publicistică şi apare în emisiuni televizate. Fufe de doi lei se bat pe burtă cu Domnia Sa şi îl recomandă scurt : " În platoul nostru se află şi publicistul Cristi Teodorescu. " De ce Cristi nu protestează şi nu le spune cine este cu adevărat reprezintă, pentru mine, un mister.
Astă-seară am prins finalul unei emisiuni în care un politruc oarecare, dar cu foncţii şi cu mulţi bani,  îl jignea pe publicistul nostru, care se sufoca de indignare. Teodorescu se pusese în poblic cu un mitocan şi era obligat să suporte jeturile de vomă ale pitecantropului.
Şi atunci mă întreb : ce trebuie să facă, în zilele noastre, o fiinţă umană instruită, pentru a trăi decent şi pentru a mai câştiga câte o bătălie cu rinocerii politici care vor sfârşi prin a proclama canibalismul ca politică de stat, după ce în cadrul partidelor îi aduc zilnic jertfe  ?

RADU ALDULESCU pe TRINITAS TV

Aseară un prieten din Bucureşti, prozator şi ziarist, m-a anunţat că Radu Aldulescu vorbeşte pe postul tv TRINITAS şi că m-a pomenit şi pe mine.
Am dat repede pe TRINITAS şi l-am văzut pe cunoscutul romancier vorbind în stilul său caracteristic, cu idei pline, expresiv formulate, despre  credinţă şi ispite, biografie şi ficţiune, singurătate şi arta de a scrie un roman.
 Radu Aldulescu este scriitor şi când traversează strada ori bea un pahar cu apă. Profesionist al scrisului, el are un adevărat cult pentru literatură şi lucrează după o strategie bine pusă la punct. Prin cărţile sale, Radu Aldulescu dă prestigiu statutului de romancier, cum au făcut odinioară Preda ori Eugen Barbu.
Am subliniat şi cu alt prilej că el este cel care a revitalizat romanul românesc, anemiat de un textualism promovat excesiv. ( În contextul de dinaintea apariţiei Sonatei..., chiar şi un scriitor de calibrul lui Cristian Teodorescu ajunsese să fie marginalizat, pe motiv că este...prea tradiţional ! ) Ceea ce scrie Aldulescu este viu şi convingător. Cărţile sale se comportă asemenea unor făpturi care scormonesc neobosite în mintea cititorului. Un comentator spunea că atunci când Gogol dă cu bidineaua, vopseaua nu se mai şterge. Un impact comparabil au asupra noastră cele mai reuşite creaţii aldulesciene. Ştiind bine ceea ce spune, Radu Aldulescu este şi credibil, în sensul în care vorbea Preda despre autorii pe care îi admira.
Am susţinut totdeauna că este meritul unor importanţi critici din noile generaţii ( Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Dan C. Mihăilescu )  de a-l fi pus în valoare pe Radu Aldulescu aşa cum se cuvine. Acum autorul Îngerului încălecat este un scriitor a cărui mare valoare este recunoscută, spre bucuria noastră,  atât de publicul larg, cât şi de specialişti.

P.S. Felicit canalul de televiziune TRINITAS, care arată că are, într-adevăr, o misiune spirituală de dus la capăt.
   Poetul Valentin Emil Muşat mi-a scris, pe mail, un text absolut tulburător despre Radu Aldulescu :

Duminică seara l-am văzut pe Radu Aldulescu la "Trinitas". Fascinant în firescul său, atât de natural şi omenesc, fără nicio sforţare , un monah al marii literaturi. Am sentimentul că măreţia lui vine dintr-o mare sigurătate sau din însoţirea  cu el însuşi. Nu cred că a resurecţionat povestirea... a continuat-o în forţa ei constructivă şi i-a dat adâncime prin situarea ei în firesc şi inteligibil ca ispite ale simbolicului. Omul asta are ceva brâncuşian în el. Câtă diferenţă între el şi ceilalţi(din generaţie,dacă aşa ceva există)...E, fără îndoială, un patriarh.