”La mișto” : blestemul de a trăi în Valahia

   În urmă cu zece ani suportasem o operație minoră și treaba asta m-a dus la o depresie cruntă, din pricina celor care m-au operat și îngrijit. Eram la un spital prestigios din București, mă dusesem cu pile și plătisem bani destui. Chirurgul, un tăietor-cusător pe bandă, îmi ieșea zilnic înainte înainte de a-i da plicul cu bani. După aceea o lua la fugă, când mă vedea, strigându-mi : ”Dom profesor, n-am nicio secundă liberă!” Fugea ca nebunul, după alți clienți și nu mi-a dat niciun sfat în legătură cu tratarea rănii pe care mi-o făcuse. În salonul meu era un tânăr foarte interesant. Era soldat și semăna cu John McEnroe în tinerețe. Fusese campion mondial la judo, juniori, iar succesul ăsta l-a făcut să-și piardă busola. Nu se mai ducea dimineața la liceu și lua barurile la rând. ”Se găsea totdeauna cineva care să mă cinstească în fiecare local în care intram. N-aveam nevoie de bani să beau până la inconștiență”, îmi spunea el. Atunci am auzit prima dată ideea asta : că există oameni care nu au ne nevoie de bani, pentru a bea prin cârciumi. Băiatul golea la sticle până se urca pe masă, întindea mâinile în lături și striga : ”Sunt Dumnezeu! Sunt stăpânul lumii!” A tot băut până într-o noapte, când a fost pe punctul de a-și omorî prietenii, fiindcă nu i-a mai recunoscut. Ca să-și revină, a cerut să-și satisfacă stagiul militar. De la el am auzit o construcție interesantă : ”să fii operat la mișto”. Când a trebuit să-mi fac o colonoscopie, cei doi medici care au vârât camera în mine ( unul e celebru, a descoperit un virus abdominal, dar, din câte mi-am dat seama, are un caracter de rahat; celălalt părea un minoritar foarte arogant) s-au uitat unul la altul și au spus :”Profesorul e operat la mișto. Încă puțin și l-ar fi lăsat handicapat.” Mai târziu am reflectat la chestia asta. Perfidul Băsescu și hahalera Tăriceanu nu s-au operat în țară, ei au făcut-o pe bune, la Viena, pentru că le-a dat mâna.
    Am văzut zidari, dulgheri și zugravi făcându-și treaba ”la mișto”, deși pe bani mulți. Unii făceau un gard și era nevoie ca proprietarul, care îi plătea fabulos, să-i ia la înjurături ca să pună și ei stâlpii în poziție cât de cât verticală. Altul înfigea diblurile de prindere a izolației unei case doar în polistiren, fără aderență la zid. Am văzut termopane prin care fluieră vântul.  Am văzut reabilitări devastatoare pentru clădirile asupra cărora se lucra. Iar banii erau de ordinul zecilor de miliarde. Firmele străine care au afaceri la noi au împrumutat obiceiurile românești. Cu eforturi imense am cumpărat o micuță mașină străină, un Peugeot 206 . Plătesc de nouă ani și mai am unul pentru a scăpa de obligații. În primii ani, eram obligat să duc periodic mașina la ”vizită”. O încredințam unui prieten care o lăsa la firmă. Ce făceau mecanicii de acolo? Nu schimbau uleiul, nu reparau nimic, însă mai furau din piese. Am constatat, de exemplu, că nu mai am cheie pentru roți, când am vrut să schimb cauciucurile. În alt plan, politicienii de stânga/dreapta nu au auzit în viața lor de Marx, Engels sau de doctrinele politice. Sunt analfabeți și se scot punând niște icoane pe pereți. Zâmbind malefic, vorbesc despre îmbunătățirea condițiilor de trai ale populației și își votează privilegii și pensii incredibile. Ne vorbesc ”la mișto”, ca unor babe ignare. Singura diferență dintre stânga și dreapta e că prima tabără ține mâna stângă sus și fură cu dreapta, iar a două gașcă ține mâna dreaptă sus și ne caută prin buzunare cu stânga. Așa înțeleg ei să facă politică. Toți acționează EXCLUSIV ÎN INTERES PROPRIU. Jurnaliștii, cel mai adesea lipsiți de cultură, le vâră demnitarilor corupți microfoanele sub nas și îi lasă să spună cele mai crunte aberații. Pentru asta primesc bani și otrăvesc conștiința unei națiuni. Ei, arbitrii opiniei, au distrus țara, fiindcă au pactizat cu infractorii și i-au săltat, zeci de ani, în slăvi.
    Românilor de rând le-a intrat în cap că nu se poate trăi din muncă cinstită, că sunt nedreptățiți și înșelați și, ca să nu pice de proști, joacă intens la cacealma. Și-au pierdut și ei caracterul. Îi vorbesc de rău pe prieteni, le caută bube în cap și aruncă asupra lor toate păcatele. De pildă, cârciuma e un loc de socializare, în care e firesc să intre oricine, indiferent dacă bea mai mult sau mai puțin. E normal ( nu o crimă!) ca un bărbat să meargă acolo și să se relaxeze, să comunice cu amicii. Eventual, să se îmbete. Dar e frumos ca fiecare cetățean să-și vadă de treabă. Ce nu e omenește e ca tovarășii de pahar să râdă unii de alții pe la spate și să bârfească precum proastele de pe șanț, după cum îmi spunea un medic că se întâmplă în localitatea sa. Toți sunt ”șmecheri” și ”se fac” unii pe alții. Beau ”la mișto”, vorbesc ”la mișto”, trăiesc ”la mișto”. Adică în afara oricărei valori umane, așa cum își educă și copiii, după cum bine preciza doctorul. Nemaivăzut e că și patronii râd de propriii clienți. Așa ceva nu se petrece, probabil, nicăieri în lume. Ăia îți umplu buzunarele, iar tu îi disprețuiești și îi bălăcărești pe după uși. Am auzit, zicea medicul, cel puțin doi patroni portretizându-și clienții de bază, în termeni de nereprodus. La televizor, o doamnă, politician, povestea că a fost pe Transfăgărășan și a tras la un popas. Nu mică i-a fost mirarea când i-a auzit pe ospătari discutând între ei :” De-ar începe mai repede ploaia, să scăpăm de ăștia! E posibil așa ceva? Interesul gazdelor ar fi fost să câștige niște leuți, dar ei voiau s-o facă stând degeaba.
Trăim și murim în cultul lenei și al lăturilor. Adică ”la mișto”.
Când moare cineva, i se găsesc imediat nenumărate ”merite”. I se fac balade și îl cântă toți prietenii : la vioară, la acordeon, la muzicuță, la ukulele. Calitățile defunctului sunt percepute ca impardonabile defecte. Păcatele reale sunt hiperbolizate.
O națiune se dezintegrează. Își pierde identitatea, așa cum mi-am pierdut eu, acum ,simțul umorului. Catastrofala situație economică a acestui popor e determinată de o incomparabilă mizerie morală.

P.S. Poate că încă nu e totul pierdut. Un motiv de speranță a fost, pentru mine, discursul ținut de o directoare la încheierea anului școlar. Tânăra profesoară m-a impresionat puternic prin probitatea sa profesională și prin respectul arătat deopotrivă colegilor, copiilor și părinților acestora.

Tema trădătorului și a eroului : ce au în comun rușii și eroii lui Roberto Bolaño

          Personajele rusești se agită toată ziua să se vadă unele cu altele. Opera lui Dostoievski este plină de asemenea întâlniri. Pălăvrăgesc, polemizează, se detestă și se iubesc. Teorii, idei, proiecte niciodată realizate, iubiri imposibile, eșecuri totale, reverii. Sunt oameni ursuzi, stângaci, timizi sau de o obrăznicie simulată, nefirească. Mâșkin simte nevoia să-l vadă negreșit pe Rogojin, care trebuie să fie, la ora 17, la Nastasia Flipovna. Ivan Ivanovici îl vizitează zilnic pe Ivan Nikiforovici, până ce ajung să se certe și să devină dușmani de moarte. Capodopera lui Gogol, Suflete moarte, este compusă dintr-o serie de vizite ( interesate!) pe care Cicikov le face moșierilor din jurul orașului N. N., capitală de gubernie.
         Ce ar avea în comun acești minunați ruși cu protagoniștii povestirilor lui Bolaño sau ale altor scriitori sud-americani refugiați în Europa?
Sunt preocupați permanent să se întâlnească unii cu alții.
Sunt gânditori, au idei, au viziuni.
Își povestesc lucruri extrem de interesante.
Sunt patrioți.
Sunt revoltați, nu acceptă tirania.
Sunt revoluționari și eroi.
Nu și-ar trăda prietenii în ruptul capului.
Au vieți neverosimil de spectaculoase.
Deosebirea ar fi că în timp ce rușii sunt, în majoritate, studenți și autodidacți, sud-americanii sunt artiști și scriitori.
Să ne reamintim că sud-americanii sunt foarte curajoși, fiindcă au scris cele mai frumoase romane despre dictatură : Domnul președinte, Toamna patriarhului, Recursul la metodă, Eu, supremul. Și cred că am uitat unul sau două.
Ce au românii în comun cu aceste două miraculoase literaturi?
Nimic. Personajele simpatice din literatura noastră sunt căcănari, analfabeți ( vezi Preda, dar și alții), priapici, paraziți, hoți ( Eugen Barbu, Dumitru Augustin Doman, Radu Aldulescu ), delatori ( Ștefan Agopian, Augustin Buzura).
Patria lor e propria burtă.
Jos cu eroii și cu intelectualii!

P.S. Adevărul e că nu contează statutul personajelor. Important este ca ele să fie vii și convingătoare. Se poate trăi ca Ștefan Gheorghidiu, dar și ca Ion. Ca Rastignac, dar și ca Leopold Bloom. Am vrut doar să arăt că literatura reflectă, ca și alte arte, condiția plebee ori elevată a unui popor.

În orașul în care nu e bine să mori

      E urât când mori printre oameni care nu te înțeleg sau îți poartă pică, din motive obscure. Dar e bine să-ți alegi din timp locul și anotimpul ultimei suflări. Orașul Videle nu e potrivit. Nu are cadrul natural care să te elibereze de problemele meschine, zilnice și să te agațe de veșnicie.  E compus dintr-o piață, un parc, două benzinării și mulți tei.
     Elevii liceului aflați în pauză discută, pe Lipscani, fără perdea. În piață toată lumea cunoaște pe toată lumea. Aștept plictisit ca nevastă-mea să-și aleagă două farfurii și niște castroane. Vin Moșii. Bătrânul de la care cumpăr răsaduri lipsește. Dar sunt comercianții veniți din răsărit, numiți de localnici ruși. Sunt frumoși și îmi sunt foarte dragi. Mă întorc cu fața către parc și încremenesc. Fata de care eram îndrăgostit în urmă cu patruzeci și ceva de ani, maturizată bine acum, trece încet, cu ochii la vasele expuse. E aproape de patruzeci de ani, insesizabil fanată, dar încă are privirea aceea care mă fascina. E însoțită de un bărbat cam de înălțimea mea, foarte viguros și deloc gras, care se uită cu o atenție umilă la femeie, gata să-i intre în voie la fiecare pas. Ea simte că o privesc și are un rictus amar, tot căutând ceva, prin maldărele de linguri și de cești.
    În mod sigur nu e tânăra cu care am fost coleg de clasă la liceul din Bolintin și la care m-am gândit după aceea un sfert de secol, continuu. Acum, muza mea trebuie să fie în București, matură și supraponderală, iar bărbatul ei e, așa am auzit, un tip foarte înalt. În mod straniu, femeia din piață pare a fi chiar ea.
    Mă gândesc la nu știu ce situații școlare pe care le am de făcut și o pierd din vedere. Îmi amintesc că am spus, într-un interviu, că Marquez nu are dreptate și că iubirea nu durează veșnic ( adică peste cincizeci-șaizeci de ani! ) ca în Dragostea în vremea holerei. Cel mult douăzeci și cinci, am spus eu, ca un contabil sigur de sine. Te trezești într-o bună zi secătuit de orice sentiment, jefuit de ceea ce aveai mai de preț : dragostea față de o femeie. Încăperile sufletului sunt pustii, pline de praf, golite de iluzii. Nu-ți mai amintești nici glasul celei în urma căreia ai fi sărutat asfaltul. Timpul e hoțul care te umilește.
    Dar Marquez are și el dreptate. După ce iubirea față de o femeie se stinge, o lumină continuă să ardă perpetuu, feeric, dincolo de timp și dincoace de stele.
    În orașele în care nu poți muri te poți întâlni cu fantomele fostelor iubite.

Chiar atât de puțin timp mai avem? O curiozitate : Baba Vanga

Iată ce spune un text de pe net :

”Baba Vanga (Vangelia) Pandeva s-a nascut pe 31 ianuarie 1911 si a murit la data de 11 august 1996. Toata viata a locuit in orasul Petrich din Bulgaria.

 Femeia a fost ingropata in cimitirul din curtea bisericii Saint Petca din regiunea Rupite, Bulgaria. Vangelia Pandeva Dimitrova a manifestat un interes aparte pentru politica, si deloc in mod intamplator. S-a nascut pe teritoriul Macedoniei de astazi, tara care a generat multe conflicte si tensiuni intre Turcia, Grecia, Bulgaria si Serbia.

 Tara ei de origine a traversat cele doua Razboaie Mondiale dezbinata intre doua tabere: Bulgaria si Serbia. Femeia a devenit celebra pentru previziunile ei exacte, numarandu-se printre cei mai buni vizionari ai secolului douazeci, in special pentru anticiparea multor evenimente petrecute in timpul celor doua Razboaie Mondiale. 

 Din acest motiv, a fost supranumita „Nostradamus din Balcani”. Vanga si-a pierdut vederea la varsta de 12 ani, in urma unei tornade puternice.

 Vanga a inceput sa faca preziceri de pe cand avea 16 ani. Atunci si-a ajutat tatal sa gaseasca o oaie furata din turma, prezentand o descriere detaliata a curtii in care animalul fusese ascuns de catre hoti. Puterile sale de previziune au ajuns insa la apogeu la varsta de 30 de ani. I-a fost solicitat ajutorul chiar si de presedintii mai multor tari. Chiar si Hitler a vizitat-o intr-o zi, si se spune ca ar fi parasit casa femeii foarte furios.

 Vanga a murit in 1996, dar nu inainte de a prezice multe dintre dezastrele globale de proportii precum tsunami-ul din 2004 sau atentatul asupra Turnurilor Gemene. Iar in prezent, se pare ca se contureaza o noua predictie a ghicitoarei, potrivit careia in anul 2016 va avea loc „invazia Europei de catre musulmani”.

 Mai departe, Baba Vanga a prezis ca in anul 2018 China va deveni prima „super putere” a lumii, detronand astfel SUA si ca, in acelasi an, o sonda spatiala va descoperi „o noua forma de energie” pe planeta Venus. A avertizat si ca SUA va trece prin mari tensiuni si ca va suferi un declin considerabil, iar ca presedintele „afro-american” va fi „ultimul” presedinte in functie din regiunea nordica a tarii.

 Vangelia Pandeva Dimitrova a prezis atacurile asupra Turnurilor Gemene inca din 1989, cand a declarat urmatoarele:

 „Ingrozitor, ingrozitor! Fratii din America se vor prabusi dupa ce vor fi atacati de pasari de otel. Lupii vor urla intr-un tufis (n.a.: engleza bush) si va curge sange nevinovat.” (1989)

 Si iata ca totul s-a adeverit. Turnurile World Trade Center din New York s-au prabusit in urma unui atac terorist la data de 11 septembrie 2001. Turnurile WTC au fost numite de femeie „frati” sau „gemeni”. Teroristii au folosit avioane de pasageri, „pasarile de otel”, pentru a dobori turnurile. Iar tufisul (engl. bush) face aluzie la numele presedintelui SUA de la acea data, G. W. Bush. 

 Baba Vanga a anticipat si tsunami-ul devastator care a lovit coasta Thailandei in 2004: „Un val urias va acoperi un tarm intins cu oameni si sate, iar totul va fi inghitit de ape”.

 A mai prezis si ca, in anul 2023, orbita Pamantului va fi deviata, ceea ce va duce la „topirea polilor” si la incendii pe teritoriul Orientului Mijlociu.

 Batrana a mai afirmat:

 „Marele razboi islamist” va incepe in Siria si va culmina cu preluarea controlului asupra Romei in 2043. Previziunea ei mai spune si ca se va infiinta un califat, iar Europa de astazi „nu va mai exista”, fiind transformata intr-un continent „aproape sterp si nepopulat”.

 Una dintre cele mai socante previziuni facute de femeie este cea din 1980, cand batrana oarba a spus: „La cotitura dintre secole, in august 1999 sau 2000, Kursk va fi acoperit de ape, iar intreaga lume va plange din aceasta cauza.”

 La acea data, previziunea nu parea sa aiba sens, dar douazeci de ani mai tarziu s-a adeverit, doar ca sub o alta forma. In august 2000, un submarin nuclear rusesc s-a scufundat, nava purtand numele orasului Kursk.

 Mai exista si unele previziuni mai excentrice, ca de exemplu faptul ca in 2130 omenirea va fi ajutata de extraterestri sa traiasca sub apa, sau ca in 3005 va fi purtat un razboi pe Marte.

 Dar cea mai macabra previziune este cea a apocalipsei din preajma anului 3797!

 Iata o lista a previziunilor pentru anii viitori:

• 2016 - Musulmanii invadeaza Europa.

 • 2023 - Orbita Pamantului va suferi schimbari majore.

 • 2025 - Populatia Europei va disparea ca urmare a razboaielor.

 • 2028 - Omenirea va incerca sa calatoreasca pe Venus in speranta de a gasi surse alternative de energie.

 • 2033 - Nivelul oceanelor va creste ca urmare a topirii polilor.

 • 2076 - Comunismul va prelua din nou fraiele asupra Europei si a intregii lumi.

 • 2084 - Natura va renaste.

 • 2100 - Partea intunecata a planetei noastre va fi luminata de un nou soare. Aceasta previziune poate face aluzie la un proiect stiintific demarat in 2008, care vizeaza crearea unui soare artificial folosind energie nucleara.

 • 2130 - Vom intra in legatura cu civilizatii extraterestre.

 • 2170 - Va avea loc o seceta globala.

 • 2187 - Vor erupe doi vulcani importanti.

 • 2262 - Marte va fi amenintata de o cometa.

 • 2480 - In urma ciocnirii a doi Sori artificiali, Pamantul va ramane in bezna totala.

 • 3005 - Un razboi de pe Marte va modifica traiectoria planetei.

 • 3010 - O cometa care va lovi Luna va face ca Pamantul sa fie inconjurat de un inel de roci si cenusa.

 • 3797 -  Pamantul moare, dar omenirea va avansa foarte mult si va reusi sa migreze catre un alt sistem solar.

 • Anul 5079 va aduce sfarsitul universului.”

Articol scris de Maya pe http://www.secretele.com/2016/06/femeia-care-prezis-prabusirea.html

Marii atacanți fac marile meciuri. Reflecții după Franța-România

* Echipa Franței nu mi s-a părut cine știe ce. Pentru marile puteri fotbalistice, cocoșii galici sunt o victimă sigură. Griezmann e un mediocru căruia Simeone i-a dat un rol important, o pălărie prea mare pentru... picioarele sale. În schimb, ai noștri au jucat neașteptat de bine.
* N-am înțeles niciodată ce caută Stancu în națională. Cu puțină atenție din partea portarului francez, el ar fi ratat și lovitura de de la 11 metri, acordată de ungurul Viktor Kassai. Dacă Iordănescu s-a simțit obligat să introducă în echipă un om pe care-l cheamă Stancu, îl putea lua pe unchiul meu, Badea Stancu, zis Păpurică, bărbat adevărat, care va împlini 95 de ani. Păpurică ar fi băgat precis mingea în ațe, de la doi metri de linia porții.
* Mă așteptam la un arbitraj mai bun din partea lui Kassai. Joc liber, joc liber, dar nu bătaie mascată. Au fost cam multe erori în deciziile simpaticului maghiar.
* Regret că nu i-am văzut, în echipa noastră, pe Budescu și pe Gardoș. Fiindcă veni vorba, Chiricheș a evoluat alandala.
* Un semn că Iordănescu nu prea știe ce face e că l-a schimbat pe Andone, care s-a bătut ca un leu și a luat mereu fața adversarilor.
* Marile meciuri sunt făcute de marii jucători. Vorba unui critic literar :” Ubi sunt Hagi et Popescu?” Întreb și eu : unde sunt Dinu, Boc, Dumitrache, Dobrin și Lucescu? În absența unor fotbaliști ( mai ales atacanți!) de calibru, meciurile nu pot fi decât cel mult onorabile.

Biografia ideală, într-o țară civilizată

Acum câteva minute am fost să votez.
Două tinere, cărora le-am fost profesor, mă privesc pe furiș, iar una spune încet :
- A îmbătrânit și...
Cealaltă dă neîncrezătoare din cap :
- Nu chiar...
Adevărul e că sunt șocat de înfățișarea oamenilor pe care nu i-am văzut de câțiva ani. Sunt adevărate măști ale degradării fizice și ale neputinței. ( Excepție face un cunoscut care, deși nu bea deloc apă și lapte, arată prosper și întinerit.) Sunt convins că și ei sunt surprinși de felul în care arăt.
Și atunci mă gândesc că omul ar trebui să locuiască în trei locuri, în funcție de vârstă.
Să copilărești într-un oraș frumos, cu vestigii medievale..
Să-ți faci studiile superioare și să-ți petreci tinerețea în alt  oraș.
În a treia urbe să-ți trăiești maturitatea și să-ți realizezi opera.
Să revii, în fine, în orașul copilăriei și să-ți petreci ultimii ani. Aici am dubii : știu că nu e bine să te întorci niciodată de unde ai plecat.
Și îmi mai trece prin cap o idee : am putea socoti că trăim într-o țară civilizată dacă numărul fabricilor ( chiar așa!) și al spitalelor ar fi cel puțin egal cu cel al secțiilor de votare. Altminteri pigmei ne numim.

P.S. Mă rog, îți poți petrece tinerețea și maturitatea în mai multe orașe. Dar e crimă să stai în același loc, cu aceeași slujbă, zeci și zeci de ani. Dacă locul respectiv este o localitate rurală din România, viața ta înseamnă pușcărie curată.

Cât de simplă poate fi uneori arta

    Literatura pare deseori atât de simplă, încât naivii, ca să nu spun altfel, au impresia că unele cărți, socotite de specialiști opere majore, sunt chestii puerile, la îndemâna oricui. Când am început să citesc Detectivii sălbatici, n-am fost entuziasmat, dar nici dezamăgit. Terminând romanul, am rămas cu puternica impresie că am citit textul unui mare prozator. Acum am luat la rând cărțile lui Roberto Bolaño. Voi reveni asupra scriiturii sale. Deocamdată dau două citate din Târfe asasine, Curtea Veche, București, 2009.

”M-am așezat lângă el și am stat de vorbă mult. Părea străveziu. Asta a fost impresia pe care mi-a lăsat-o. Ochiul părea de sticlă, chipul lui și paharul de sticlă păreau că își fac semne, de parcă tocmai s-ar fi întâlnit două fenomene de neînțeles într-un univers uriaș și ar fi încercat din răsputeri, dar fără mari speranțe, să ajungă la un limbaj comun.” ( pag. 11)

”Iar Ochiul a răspuns că da, că nu se putea opri din plâns, că nu știa ce-l apucase, că plângea așa de câteva ore bune. Iar prietenul francez i-a spus să se liniștească. Ochiul a râs fără să se oprească din plâns și a spus că da, așa avea să facă și a închis telefonul. Și a plâns întruna.” ( pag. 23)

Ochiul e porecla unui fotograf  homosexual, cu puternice înclinații altruiste.

Pe vremuri m-am străduit săptămâni întregi, fără succes, să o conving pe o profesoară de română că rubricile unei reviste erau scrise cu litere mici fiindcă asta ținea de grafica publicației, nu de neștiința redactorilor. Nici nu mă mai întreb ce ar crede, despre fragmentele reproduse, un învățător care mi-a mărturisit cândva că, după părerea sa, scriitorii n-au ce face, au prea mult timp la îndemână și d-aia se ocupă cu niște prostii pe care le-ar putea scrie oricine.

Axel Munthe despre câini

      Este cert că medicul și scriitorul suedez Axel Munthe avea însușiri ieșite cu totul din comun.  Mă impresionează nivelul lui de înțelegere a lumii, capitol la care îi depășea pe contemporanii săi.  Autorul Cărții de la San Michele a scris pagini indimenticabile despre câini. Iată câteva rânduri : ”Inteligența câinilor este proverbială, dar există o mare diferență de grad, vizibilă deja la cățeluși imediat ce aceștia au deschis ochii. Există chiar și câini proști, deși procentajul e mult mai mic decât la oameni. În ansamblu, este ușor să înțelegi câinii și să înveți să le citești gândurile. Câinele nu se poate preface, nu poate înșela, nu poate minți, deoarece nu poate să vorbească. Câinele este un sfânt. Este sincer și cinstit prin fire. Dacă, în cazuri excepționale, apar la un câine unele semne ale defectelor ereditare ușor de identificat ale strămoșilor, care trebuie să se bizuie pe viclenie în lupta lor pentru existență, aceste semne vor dispărea când experiența animalului îl va fi învățat să conteze pe înțelegeri drepte și cinstite din partea noastră. [... ]Un câine recunoaște bucuros superioritatea stăpânului său asupra sa, îi acceptă judecata ca decisivă, dar, contrar credinței multor iubitori de câini, el nu se consideră pe sine drept sclav. Supunerea lui este voită și așteaptă să îi fie respectate micile sale drepturi. Se uită la stăpânul său ca la un rege, aproape ca la un zeu, se așteaptă ca zeul să fie sever, dacă e necesar, dar se așteaptă să fie și drept. Știe că zeul său îi poate citi gândurile și știe că nu e bine să încerce să și le ascundă. Poate câinele să citească gândurile zeului său? Mai mult ca sigur că da.[...]...telepatia între câine și om a fost dovedită în repetate rânduri. Câinele poate citi gândurile stăpânului său, îi poate înțelege stările sufletești variate și poate anticipa deciziile lui. Știe din instinct când nu este dorit, stă foarte liniștit ore întregi, când regele său este ocupat cu treaba, așa cum sunt adesea regii, sau cel puțin s-ar cuveni să fie. Dar când regele lui e trist și îngrijorat, știe că a sosit vremea lui - se strecoară pe lângă acesta și își așază capul pe genunchii lui. ” Nu fi îngrijorat! Nu are importanță dacă toți te-au abandonat, eu sunt aici, ca să-ți înlocuiesc toți prietenii și să lupt împotriva tuturor dușmanilor tăi! Hai să mergem să facem o plimbare și să uităm toate astea!”
    În mediul în care am trăit, câinii au un destin tragic. Dacă fac cea mai mică greșeală, sunt omorâți cu bestialitate. Dacă se îmbolnăvesc ori se înmulțesc necontrolat, sunt duși departe și abandonați. Când sunt otrăviți, rar li se dă atenție. Prinși pe proprietăți, sunt împușcați fără milă. Rabdă de foame în mod crâncen. Când eram elev, mulți colegi spuneau că nu-și hrănesc câinii. Mai cu seamă un prost se lăuda cu lucrul ăsta. Avea o cățelușă și spunea mereu, nepăsător, despre bietul animal : ” Găsește ea un os și se satură!” Nu sunt pasionat de câini, așa cum cred unii, însă suferința imensă care îi împovărează mă afectează și pe mine. Din empatie, din compasiune, încerc să le ușurez viața, după puterile mele. Trăiesc adevărate șocuri când văd, pe câmpiile pustii, câini ai nimănui, agonizând de foame. Mă simt responsabil față de durerea lor și mă frământ că, în cele mai multe cazuri, nu-i pot ajuta. Îi percep ca pe niște copii abandonați de părinți. Trebuie să spun că m observat un lucru emoționant. Câinii își presimt soarta. Am avut mulți câini cu privirea tristă și aceștia au sfârșit rău, în accidente sau uciși de nătărăi. N-au trăit mai mult de doi ani. Câinii cu priviri vesele au dus-o mult și bine.
Comportamentul câinilor mă marchează puternic și socotesc rasa canină, vă rog să mă iertați,  superioară celor mai multor oameni.

Fabula întoarsă

    Alcoolul este pe nedrept demonizat. În realitate, defăimata licoare ridică la pătrat sau la cub calitățile pe care o persoană le are deja. Celui talentat îi aduce inspirație, harnicului îi reaprinde pofta de a munci, pe deștept îl face mai inteligent, pe vorbăreț îl transformă în lătrău, pe geniu îl pune la treabă și îl umanizează nițel, pe credincios îl târăște mai bine către smerenie, trântorului îi face cadou un pat cu salteaua moale, pe bătăuș îl înzestrează cu mai multă violență, iar melancolicului îi pune, în ochi, diamantele lacrimilor. Prostului, evident, îi sporește tâmpenia, i-o face mai agresivă și de netolerat.  A bea nu este un păcat în sine : a fi mai prost decât erai este un semn de decădere.
    Îl văd, la televizor, pe un cunoscut om politic, proaspăt scos din damigeana cu whisky. A urcat toate treptele ierarhiei sociale, a ocupat cele mai mari funcții în stat, a promis țepe corupților, a stat numai beat pe la Cotroceni ( aducându-și tupeul și nesimțirea la dimensiuni cosmice, cum s-ar exprima autorii de comentarii școlare!) și a câștigat încrederea intelighenției românești, lucru nemaivăzut până la mandatele sale. Ar fi putut să transforme în bine o țară întreagă, însă a devenit un fel de Lăcustă-Vodă : a tăiat la greu salarii, a disponibilizat oameni ca pe nimic ( fără studii de impact ), și-a înjurat birjărește colaboratorii mai de soi, a distrus toate instituțiile, sub cuvânt că le reformează ( în ceea ce privește învățământul pot aduce argumente de necombătut ), a politizat până și meseria de măturător și a făcut atâtea prostii, încât i-a adus pe adversarii săi la putere. Singura țeapă pe care a avut-o i-a tras-o pupilei sale politice, care a făcut și pârnaie. E, marinerul a fost pe cai mari și, ca tot parvenitul, ar vrea... să mai fie.  Are, ca orice om limitat, impresia că se pricepe la toate. Ce face el acum? A trecut, cu arme și bagaje, de partea ”pușcăriabililor”, cum îi numea, în derâdere, pe cei luați în colimator de DNA. Vorbește de persecuții, ”stat polițienesc” și câte și mai câte. Du-te, băi, nene, și vezi-ți de pensia aia consistentă, că nu te mai crede nimeni! Ne-ai convins, mai mult decât toți colegii dumitale, că iresponsabilitatea este trăsătura esențială a politicianului român.
      În fabulele clasice, ca și în viața publică românească, demagogul promite, apoi nu se ține de cuvânt. Acum, ca într-o fabulă întoarsă, arivistul te ispitește cu inversul angajamentelor de odinioară, ca și cum ar sta de vorbă cu niște bolnavi de  Alzheimer. Voi face  invers decât atunci când am fost la putere, spune el. Mizează oare pe faptul iluzoriu că în țara asta trăiesc doar idioți pe care îi câștigi cu doi biscuiți și cu o glumă sulfuroasă? Dumnezeule, unde am ajuns!
     

Destinul e un mare blatist

* Finala Ligii Campionilor a fost o mizerie, cu un gol acordat în mod fraudulos Realului și cu un Ronaldo inexistent, dar căruia i s-a oferit onoarea de a da lovitura de grație unui portar lipsit de creier. Jucătorii lui Real au înțeles că vor transforma toate loviturile de departajare, dacă vor trage în stânga portarului, fiindcă lui Oblak îi intrase în cap că trebuie să se arunce disperat, de fiecare dată, în dreapta. Parcă era înțeles cu adversarii. Așa ceva n-am văzut în viața mea. Factorul decisiv a fost și de data asta galezul Gareth Bale, care a deviat mingea către Ramos și fundașul a strecurat-o în poartă, dintr-o scandaloasă poziție de ofsaid. Bale a executat lovitura de la 11 metri într-un picior, aruncând ușor mingea, cu ultimele puteri, în poarta lăsată goală de Oblak. Destinul e un mare blatist care îi are drept complici pe cei care merg exclusiv pe instinct. Adică pe proști.  Ghiciți însă cine va lua Balonul de Aur? Cel care nu putea face nici măcar o preluare corectă a balonului, folosind piciorul său de bază. Adică alt prost. Sunt convins că George Best se răsucește în mormânt de furie. Nu e de râsu' curcilor că Madridul e capitala mondială a fotbalului, deși acolo activează jucătorii cu cel mai murdar stil de joc?
* Anii '60 au fost nebuni în literatura română : Nichita, Dimov, Alexandru, Sorescu, Păunescu, Cezar Baltag, Ion Gheorghe, Bănulescu, Breban, D. R. Popescu și atâția alții.  Au scris de parcă factorul politic, excesiv de constrângător, i-ar fi stimulat în mod hotărâtor. În zilele noastre, același factor a găsit cea mai bună cenzură : foamea. Ca să-ți permiți să fii nebun, trebuie să ai pe cineva care să-ți poarte de grijă.
* Nu Nadal era marele pericol pentru Djokovic, ci Murray și Wawrinka. Sârbul are mari șanse să câștige turneul, dacă cei doi se vor întâlni în semifinale.
* Niciun cuvânt despre echipa națională de fotbal a României.
* Principiul ”Cei din urmă vor fi cei dintâi” e valabil, probabil, pentru lumea de dincolo. Aici putem spune : ”Cei din urmă nu mai apucă nimic, fiindcă cei dintâi n-au nicio măsură.”

Acești oameni minunați și imposibila lor izbăvire

* La fotbal suntem jalnici. Dacă africanii primeau două meritate lovituri de la 11 metri, ne băteau măr. Am cunoscut cândva niște studenți congolezi, cei mai blânzi oameni de culoare care există. Trăiseră la marginea junglei, iar doctorul lor, un tip foarte nervos, le făcea injecții direct prin pantaloni. Aveau în sat și o vrăjitoare care îi transforma pe copii în spiriduși, adevărate păpuși în miniatură. De la negrii aceia am învățat cum să mă apăr de pitoni și de șerpii boa, dacă s-ar întâmpla să întâlnesc periculoasele reptile pe undeva. Ce mai putem comenta în aceste condiții?
* Am tot mai puține speranțe în specia pe care o reprezint. Fac un drum la Videle cu mașina. Când trec prin Mârșa, îl văd pe un bărbat în vârstă, Ioniță, cum își inspecta proprietățile. E un fost inginer, excelent manager care îi face să prospere pe cei din jurul său. A construit niște silozuri moderne, dar primărița din localitatea sa îi impune să folosească o podișcă peste care nu pot trece mașini cu gabarit mare. Așa că impunătoarele instalații stau nefolosite, strălucind în soarele sfârșitului de primăvară. La întoarcere văd ce-l interesa pe fermier. Cineva îi călcase cu mașina sau cu tractorul hectare întregi de grâu și de orz. Tarlaua arăta de parcă un nenorocit s-a plimbat toată noaptea pe acolo, strivind plantele cu un vehicul puternic. Cerealele sunt viguroase și promit o producție record, dar invidioșii au găsit modalitatea de a-i tempera omului bucuria, făcându-i semănăturile varză. Ce oameni minunați trăiesc azi și ce modalități sublime de a se împlini găsesc ei! Creștini adevărați, ce, te joci cu ei?
* ”Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”. Cine are doar un ochi interior, cu care își explorează la nesfârșit intimitatea, rămâne pe veci poet, chiar când scrie proză. Cel mai bun exemplu e Eminescu însuși, care agonizează încă prin unele texte optzeciste. Cine are ochi și pentru ceilalți, iar uneori și o ureche ascuțită, poate deveni prozator. Cap de coloană e Caragiale, dar povestea nu se încheie cu Sorin Stoica. E fără sfârșit.
* Aflu că Lenin a fost homosexual. Alexandru cel Mare, la fel. Poate și alții care au pornit războaie, au nimicit milioane de vieți, au provocat suferință, prin acte de răzbunare și de cruzime. Nu orientarea sexuală a marilor războinici mă interesează aici, ci posibila natură monstruoasă a unui anumit tip de feminitate. Lui Napoleon i s-a descoperit parcă, în ultimii ani de viață, o boală care îl transforma treptat în femeie. Femeia e născută să fie regină și nu acceptă alterarea statutului său. Bărbatul e de la bun început resemnat să joace roluri discrete, de senior al minții. Bărbați au fost Hegel, Platon, Kant, Bach, Thomas Mann, Wagner, Leonardo, William Faulkner, creatori de lumi, izvoare de viață eternă. ( Vedeți ironia vieții? Unii dintre ei au fost pederaști sadea, însă n-au avut ambiții care să pună în pericol viețile contemporanilor. ) Pentru mine, Tamerlan și Genghis Khan au fost niște muieri ratate, sângeroase. Adevăratele femei sunt fascinante, misterioase, inteligente, ocrotitoare, cu înclinații materne față de copiii numiți bărbați.
* Două dintre romanele mele au totuși ceva în comun. Din durerea de a nu-l putea vedea pe El izbăvindu-ne, am introdus, în text, elemente de un fantastic grotesc și comic, care se insinuează în lumi absurde și inumane, imposibil de propus spre mântuire. O grimasă transformată într-un râs dement. Am făcut la scară mică un lucru care i-a reușit lui Bulgakov la dimensiuni mitice, în cel mai frumos roman scris vreodată de o mână omenească, Maestrul și Margareta.

Despre neajunsul de a deveni personaj

         Dacă ești scriitor, unul dintre cele mai triste lucruri este să te repeți. Să ne înțelegem bine : faptul că în romanele lui Balzac și Faulkner, unele personaje circulă fără restricții, trecând cu dezinvoltură dintr-o carte în alta, nu constituie un factor de repetare. E doar semnul unui imaginar foarte închegat, rivalizând cu lumea ”aievea”, cum ar spune un clasic. Să scrii volume aparent diferite, dar cu aceleași personaje ( ascunse sub felurite nume) surprinse în împrejurări asemănătoare, înseamnă a scrie variante ale unei singure opere. Să glosezi la nesfârșit asupra acelorași scene trăite de tine cândva este, iarăși, un semn de învârtire în jurul propriei cozi. De aceea e bine să ai o experiență de viață cât mai bogată. E util, eventual, să întocmești dosare de existențe, să cauți modele pentru personajele tale. Aici apare altă dificultate. Unii consideră că ficțiunile tale sunt chiar ei și că trebuie să le dedici ditirambi, cam cum făceau lăudătorii lui Ceaușescu cu idolul lor. Nu le surâde nici să-i pui să se scarpine sau să intre într-o cârciumă. Vor considera că îți bați joc de ei și se vor supăra. Alții sunt convinși că, dându-și acordul pentru a fi personaje, vor fi supuși automat unui ritual sadic, de ridiculizare.
       Dintre cetățenii civilizați, nimeni nu este scandalizat dacă îi propui să-l iei ca model pentru o ființă pe hârtie. Cei mai mulți nu te refuză. Există însă și meserii atât de delicate, încât cei care le fac sunt extrem de prudenți. Printre polițiștii foarte inteligenți pe care i-am cunoscut, există unul care a ținut, în fața elevilor mei, o prelegere despre pericolul reprezentat de droguri. Omul are preocupări intelectuale și un înalt nivel de înțelegere a lumii. E un tip puternic, plin de energie : mi-a mărturisit că, deși e foarte tânăr, doarme doar șase ore pe noapte. L-am întâlnit, după un an, pe străzile localității în care lucrează și l-am abordat. M-a recunoscut și am schimbat câteva vorbe. Mi-a venit ideea să-l iau ca model pentru un personaj, dar apărătorul legii s-a oprit din amabilități și m-a privit încurcat.
- Nu, m-a refuzat el abrupt. Luați pe altcineva ca model pentru personajul pe care vreți să-l construiți.
Nu i-am zis că vreau să creez niște detectivi și că-i mai am în vedere pe doi polițiști pe care îi prețuiesc foarte mult. Am mai vorbit două minute și ne-am despărțit cordial. N-avea rost să-i cer explicații pentru atitudinea lui. Și era exclus să creadă că voi face un personaj comic din el. Dacă ar fi fost așa, nici nu i-aș fi cerut permisiunea. Pe urmă m-am gândit că polițistului nu-i este îngăduit să se apropie de oameni decât până la un punct. Răspunzând unor chestionare, el ar fi putut intre în zone sensibile ale meseriei sale și s-ar fi complicat inutil. Cine știe în ce direcție ar fi deviat colaborarea noastră și o opinie politică exprimată lejer s-ar fi putut transforma într-un butoi cu pulbere! Tânărul nu știe că nu discut niciodată cu un amic ceea ce am parlamentat cu altul și că protejez intimitatea celor cu care intru în contact. Sau omul legii s-a gândit că e mai sănătos, din punctul de vedere al carierei sale, să se țină departe de un scriitor? Câți n-au regretat că nu și-au ținut gura în prezența lui Truman Capote? Mă gândesc, în primul rând, la Marlon Brando.
          Cu certitudine nu voi cunoaște niciodată adevăratul motiv al lipsei de cooperare manifestate de virtualul meu prieten. În orice caz, trebuie să mărturisesc că în viață sunt un om discret, iar ca scriitor încerc să nu mă repet. Niciun roman semnat de mine nu seamănă cu volumele publicate anterior.

P.S. Ca să nu ajungă repede la fundul sacului, e obligatoriu ca un scriitor să fie și un mare cititor. Lectura e chiar mai importantă decât experiența de viață. Dar asta e o altă temă.
 

Perle de la simularea examenului de bacalaureat

1. O știu pe Nichita, nu știam că o cheamă și Stănescu... Probabil între două cafteli mai scrie și poezii.
2. Eminescu a fost poet doar cât a trăit. În rest nu știu ce meserie avea.
3. Dacă Arghezi scria o poezie, Ion Barbu scria alta diferită, ca să nu-i confunde lumea.
4. Poeții nici ei nu stiau ce scriu, de aceea suntem întrebați mereu ”Ce a vrut sa zică autorul ?”
 5. Poezia patriotică este cea în care ne arătăm dragostea de țară și ura față de dușmani. De aceea maneaua este poezie patriotică.
6. Ștefan Augutin Doi Nași a scris ”Mistrețul cu dinți de argint” în care la sfârșit el moare, dar porcu scapă.
7. Baltagul e un fel de topor cu care babele își căutau soții prin pădure .
 8. Tudor Arghezi și-a luat numele de la râul Argeș, deci este un poet acvatic. În schimb, Ion Dunăreanu este poet Fluvial.
 9. În Luceafărul poetul arată cât de proastă e femeia care refuză un super gagiu nemuritor și rece pentru un ospătar muritor și cald.
10. După titlu, poezia ”Zdreanță” pare să fie despre o curvă, dar știu precis ca este un câine care punea botul la ouă.

Casă roșie pe o pajiște verde ( fragment de roman publicat în ultimul număr al revistei Ramuri )

Lenin cel Mic Ţin bine minte ziua când am văzut prima oară casa roşie de pe pajiştea verde. Ne plimbam printre cruci, privind iarba grasă care le cotropise. Petre a lu’ Picu mă întrebase dacă îmi plac fragii sălbatici. Erau răspândiţi printre morminte, ca nişte picături de sânge închegat, mici, rotunzi şi acrişori. Numai pe margini, unde stăpâneau tufele de liliac şi de crini, erau mai puţini, dar mai graşi. Mă gândeam că ălora de deasupra mormintelor le-o fi fost silă să-şi tragă seva din trupurile morţilor şi d-aia arătau piperniciţi şi trişti. Pe lângă gard, unde nu fusese înmormântat nimeni, pământul era mai curat şi plantele se simţeau în largul lor. Acolo se întindea pe garduri, leneşă, viţa-de-vie sălbatică. Aşa se face că, trecând de hotarul umbrit de corcoduşii bunicului, marcat printr-o piatră dreptunghiulară, îngropată în pământ, am dat cu ochii de o pajişte imensă, la capătul căreia străjuia o casă impunătoare, construită din cărămidă roşie. Micul conac avea acoperiş de ţiglă, iar în locul ferestrelor şi uşilor se căscau goluri misterioase, ca în vestigiile castelelor medievale. Curând, împreună cu alţi băieţi, am descoperit, fericiţi, că nimeni nu locuia în încăperile mari, fără tâmplărie. Ne-am stabilit tabăra acolo şi, după ce ne înarmam până-n dinţi, precum muschetarii lui Dumas, ne jucam de-a haiducii şi de-a Ştefan cel Mare. Ne urcam pe grinzile acoperişului, săream pe ferestre, ne urmăream unii pe alţii, ne răneam, ne ucideam, ne salvam din situaţii fără ieşire. Alteori aveam zi de fotbal. Curtea locuinţei era întinsă şi acoperită cu o iarbă deasă ca peria, cum nu au nici azi stadioanele din România. Alergam după bucata de plastic umflată cu aer până cădeam laţi. Îmi amintesc că într-un an, pe 31 decembrie, nu ninsese, iarba era la locul ei şi am făcut un meci pe cinste, iar mie mi-a pocnit tendonul unui muşchi şi abia m-am târât acasă, prin fundul proprietăţii, pentru a asculta la radio programul de Revelion. Fiecare dintre noi avea o însuşire ori un atu care îi dădea identitate. Eu, Lenin cel Mic, eram timid, retras şi tocilar – pe atunci astea erau socotite calităţi! –, Gioni avea obrajii bucălaţi şi roşii, Niţă era un băieţel de grădiniţă, brunet, vioi, simpatic, cu mult haz, fiind pus mereu pe şotii. Lenin cel Mare, fratele lui Niţă, era rapid, inteligent, ambiţios, cu calităţi de lider, iar Pitran, zis Stalin, se remarca la şcoală prin răspunsurile sale urlate, mult apreciate de învăţătorul care începuse să surzească. – Ce am avut noi pentru astăzi? întreba dascălul. Zi, tu, Pitrane! – NOI AM AVUT DE ÎNVĂŢAT, PENTRU ASTĂZI, PORUMBUL! urla tovarăşul nostru, de zăngăneau geamurile. – BRAVO, MĂ! AŞA SE RĂSPUNDE! răcnea şi învăţătorul, spărgându-ne timpanele. CINSTE PĂRINŢILOR CARE TE-AU CRESCUT ŞI TE-AU EDUCAT! IA, COLEA, UN ZECE, CĂ PREA RĂSPUNZI FRUMOS, DE MĂ UNGE LA INIMĂ! CAUTĂ SĂ O ŢII TOT AŞA, CA SĂ FII ÎN RÂND CU FANE, CEL MAI BUN ELEV AL MEU! Fane era Lenin cel Mare. Apoi către ceilalţi, mai potolit: – Aţi văzut, mă, mocofanilor? Aşa se răspunde la şcoală! Căutaţi să fiţi şi voi pe măsura colegului vostru, care progresează constant. Stalin ne făcea cu ochiul şi se aşeza în bancă. – FIINDCĂ PITRAN A RĂSPUNS AŞA DE FRUMOS, CE-AR FI, COPII, SĂ FACEM MÂINE O LECŢIE DESCHISĂ DESPRE PORUMB? zbiera învăţătorul. AUD? – FAAACEEEEM! strigau şcolarii din toţi bojocii. – DECI SUNTEM ÎNŢELEŞI! SĂ VEDEM CINE ADUCE MAI MULŢI PORUMBI! – ADUUUCEEEEM! Puterea lui Petre a lu’ Picu stătea în nişte ghete grosolane, un fel de bocanci îmblăniţi pe care îi purta şi vara, fiindcă aceştia îl făceau invincibil. Fără saboţii săi ucigători, fiind şi mai mic de ani, Petre era o victimă sigură. Când era însă încălţat în botine, nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. Îi nimicea pe toţi, luându-i la omor cu picioarele. Nici Lenin cel Mare, care era şeful suprem, nu se lua cu micuţul Petre. Într-un rând, posesorul botforilor l-a tocat rău de tot pe Stalin, care, ca şi Lenin cel Mare, era mai mare şi mult mai solid decât noi. O jumătate de oră l-a ţinut pe insolent în şuturi, în timp ce acela, puternic ca un taur, se zvârcolea şi ţipa ca din gură de şarpe. Uneori luam o pauză în bătăliile noastre, iar Lenin cel Mare, care locuia peste drum de castelul nostru, ne lua acasă la el să urmărim, la televizor, meciurile echipei Steaua. Pe perete era un tablou în care Lenin cel Mare, tuns la zero, purta o cravată de pionier şi cânta, chipurile, la vioară. Cu ochii la imagine, Niţă, mezinul familiei, maimuţărea tot timpul ipostaza gravă, de muzician, a fratelui său, spre enervarea acestuia din urmă, care încerca să-l pocnească pe pici, dar nu reuşea şi se supăra şi mai rău. – Încetează, striga Lenin cel Mare şi se repezea să-l plesnească pe Niţă. – Lasă-l, mă, în pace, că e mic şi glumeşte şi el, săream noi. – Nu vedeţi, bă, că se-ncontrează la mine? ţipa Lenin cel Mare, scandalizat. Dar casa aceea roşie de pe pajiştea verde e ca un magnet pentru noi, care stăm în picioare, în cerc, cu o minge mare, de piele, în faţă. Întinderea de iarbă are mai mult de un hectar şi este mărginită de salcâmi şi corcoduşi care o delimitează de gospodăriile învecinate. Am făcut alegeri pentru două echipe de fotbal şi Lenin cel Mare este nemulţumit. – Ce-ai făcut, bă, Staline? Dacă nu suntem cu Gioni în echipă, ne-am curăţat! Şi, pe urmă, e Petre a lu’ Picu cu ghetele alea ale dracu’ şi ne topeşte! Mai bine nu joc! Şi Lenin cel Mare confiscă mingea şi se aşază pe iarbă, în şezut. Petre a lu’ Picu e paşnic. De multe ori, băieţii se provocau la bătaie prin intermediul lui. – Uite, bă, dacă tu ai curajul să-i dai lu’ Petre a lu’ Picu un pumn, te rup în bătaie, zicea unul. Spinarea lui Petre suna imediat, ca o tobă africană, sub lovitura celui provocat. Petre sughiţa de durere, dar iniţiatorul scandalului voia parcă să fie sigur de curajul duşmanului său. – Ia mai dă-i, bă, doi pumni! Şi Petre se chircea imediat, strivit de carabele ăluia care nu vrea să dea înapoi. Atâta îndrăzneală îl indispunea pe provocator, care zicea: – Eee, păi, lu’ ăsta poci să-i dau şi eu câteva! Ce, asta e ispravă? Şi coastele lui Petre sunau iarăşi a gol şi a umilinţă. – E, aşa, îi dau şi eu! mârâia şi celălalt. Şi-l căpăcea bine pe Petre. Pe urmă era rândul primului să-l altoiască. Se săturau de bătaie cu Petre. La sfârşit, obosiţi de cât îl pisaseră pe pacifist, adversarii se retrăgeau înjurând, promiţându-şi unul altuia bătăi cumplite şi chinuri înfricoşătoare. Şi acum ar fi făcut prăpăd, dacă n-ar fi fost Petre să-i încurce. Petre a’ lu’ Picu fu multă vreme sacul de box al celor care voiau să-şi descarce furia pe cine se nimerea, dar mai cu seamă pe cei lipsiţi de apărare. Dar Petre intră pe neaşteptate în posesia unei arme redutabile. Ştiam toţi că tatăl său îi cumpăra rareori câte ceva, dar avea grijă să-i ia cărţile de citit şi să le pună la closet, pentru a fi folosite ca hârtie igienică. Le găurea cu o preducea de cizmărie, le lega cu o sfoară trainică, de cânepă, şi le agăţa deasupra hăului urât mirositor, ca să fie la îndemâna prididitului de nevoi. Dacă o operă avea mai multe volume, cum se întâmpla cu Iliada lui Homer, omul nu greşea niciodată şi nu punea al doilea op înaintea primului. Abia când ultimele file din prima parte erau mototolite şi frecate de anus, părintele lui Petre punea acolo partea a doua a capodoperei. Un timp am văzut în latrina lui Petre o poză ruptă dintr-o revistă, înfăţişând o femeie în lenjerie intimă, cu picioare foarte lungi. După o vreme, fotografia a dispărut. L-am întrebat pe Petre ce s-a întâmplat. – A rupt-o tata, mi-a spus el, scoţând limba în colţul gurii. M-a prins când făceam laba cu ochii la ea. Într-o dimineaţă, Picu’, tatăl lui Petre, venea hotărât dinspre staţia de autobuz şi îl strigă pe fiul său peste gard, chiar înainte de a intra pe poartă. – Ia vino, mă, încoace! – Ce vrei, bă? s-a supărat Petre. De ce nu mă laşi în pace? Citea Cei trei muşchetari şi ajunsese la secvenţa în care d’Artagnan se întâlnea cu doamna Bonaciuex şi întreruperea nu-i pică deloc bine. Ghetele au fost scoase dintr-o cutie de carton, iar Petre le-a probat. Aveau nişte tălpi groase şi dure şi băiatul se simţi brusc mai înalt şi mai puternic decât fusese vreodată. Din clipa aceea nu le-a mai scos din picioare decât în momentul în care se culca. – Ăştia, i-a zis bătrânul, e bocanci să-i poarte şi copiii tăi! Asta s-a întâmplat cu şaizeci de ani înainte ca moştenitorul moşierului să se întoarcă la conac. La prima ieşire cu noile sale încălţări, Petre a’ lu’ Picu repurtă şi primul său succes răsunător. Lenin cel Mare se cârâia cu Stalin şi nu ştia cum să-şi reafirme supremaţia în cadrul grupului. Căuta cu lumânarea un motiv să se bată cu Stalin. – Uite, dacă tu îi dai lu’ Petre a’ lu’ Picu un pumn, te snopesc în bătaie, a zis Lenin cel Mare, furios. – Zău? a întrebat Stalin, rânjind. Şi s-a repezit la Petre, trântindu-i un pumn în coaste. Stalin era voinic şi avea un pumn ca un pietroi, iar spinarea lui Petre a sunat ca un chimval biblic. – De ce dai, mă? a întrebat Petre, liniştit. – Fiindcă-mi place! a răspuns Stalin, scuipând pe bombeul unei ghete de-a lui Petre. Căpătaşi şi tu glas? Ştia, măgarul, că nu-l păştea niciun pericol. Şi atunci s-a produs dezastrul. Petre a’ lu’ Picu l-a altoit pe Stalin în tibia piciorului. Zdrahonului nu i-a venit să creadă. A făcut ochii mari, s-a aplecat şi a dus mâna la picior. Imediat Petre l-a pocnit în celălalt picior. Stalin a început să urle şi să se văicărească, aruncând blesteme şi ameninţări. Petre l-a lovit încă o dată şi încă o dată, de nenumărate ori. L-a luat sistematic, de la picioare, a continuat cu spatele şi abdomenul şi a terminat cu câteva şuturi în bot. Stalin se prăbuşise, zvârcolindu-se ca o râmă retezată cu hârleţul. Petre l-a jucat zece minute în picioare pe fiorosul Stalin, în timp ce acesta plângea şi cerşea îndurare. Lenin ce Mare şi ceilalţi o zbughiseră acasă, pentru a nu fi supuşi şi ei unei umilinţe asemănătoare. Petre i-a mai dat vreo două picioare în burtă lui Stalin, a scuipat peste el şi a rostit o replică pe care o auzise într-un film. – Măi, să fie! Eşti porc şi măgar şi escroc! Brusc am înţeles că Petre a’ lu’ Picu devenise adevăratul stăpân al casei roşii de pe pajiştea verde. Petre a’ lu’ Picu nu mai plecă nicăieri fără bocancii săi înspăimântători. Îi purta vara şi iarna, iar când dormea, îi ţinea sub pat, de teamă să nu i-i fure cineva. Când Petre avea ghetele în picioare, nimeni nu îndrăznea să zică nici pâs în faţa lui şi tovarăşii de joacă evitau cu dibăcie să provoace o scenă în care cineva l-ar fi putut contrazice. Lui Petre i se întăriră şi pumnii, ba îi crescuse şi sula şi îi lăsa laţi pe cei care îşi ridicau nasul a împotrivire în faţa lui. Petre îşi extinse rapid cuceririle, iar autoritatea sa crescu vertiginos după ce taică-său a vrut într-o zi să-l pedepsească, fiindcă băiatul întârziase la masă. I-a dat lui Petre o palmă peste ceafă şi una peste ochi, dar nu s-a mulţumit cu atât, ci s-a avântat înainte, ca un taur furios, pentru a-l reduce definitiv la tăcere pe vinovat, cu câteva execuţii măiestre. Petre s-a împiedicat şi a căzut pe spate, găsindu-şi o poziţie ideală de apărare. Atunci a început să-şi agite picioarele încălţate într-o morişcă năucitoare, iar bătrânul, care intrase în vâltoare plin de încredere, a primit un călcâi în maxilar şi a căzut ca secerat pe duşumea. Petre a spălat putina şi nu s-a mai întors acasă în seara aceea. Veteranu Mi se spune Veteranu. Am făcut patru ani de război pe muche şi n-am împuşcat pe nimeni. Aşa, bun. Acum o să mă pun la masă. Intru în bucătăria de vară şi iau din cui măsuţa măruntă, mică, rotundă. O pun jos şi în jurul ei aşez cinci scaune. Unul e pentru mine. Celelalte rămân goale. Nevastă-mea, Gherghina, a murit acu’ câţiva ani, la bătrâneţe. Şi-a rupt un picior şi pe urmă a făcut infecţie, că n-a vrut doctoru’ s-o opereze, dacă n-am avut nimic să-i dau. Fata mea, Stana, a plecat la optişpe ani şi nu mai ştiu nimic de ea. Maria, sora ei mai mare, a murit de cancer după ce a trăit zeci de ani într-o şatră de ţigani, măritată cu fiul bulibaşei. Mort e şi Stele, băiatul cel mic. Trăieşte numai Ilie, dar e şi el pe ducă, după ce a muncit treizeci de ani în minele de la Petroşani. Numai el, Ilie, e la casa lui şi poci spune la fel şi despre Maria, dar rareori veneau pe aici cu familiile. Ţiganii se ţineau deoparte, iar ai lu’ Ilie sunt prea departe, la dracu’-n praznic. Am văzut-o o singură dată pe nevastă-sa, era o unguroaică pietroasă care mânca numa’ carne. Sarmale, fripturi, chiftele şi mai ales cârnaţi. De obicei venea fiecare singur, cu o sacoşă în mână. Îmi aduceau ţigări şi câte o sticlă de băutură. Sunt singur în faţa străchinii şi a mămăligii reci, rămase de ieri, dar îmi place să-mi închipui că sunt toţi cu mine şi că îi aud vorbind. – Pe seară mă duc după iepuri, zice Stele. – Nu mai sunt, sare Stana cu gura. I-au împuşcat pe toţi. Toţi oamenii au azi puşti şi ies când poftesc la vânătoare. Nu mai sunt nici prepeliţe, le-au mătrăşit şi pe alea. Mi-e, dracu’, să nu mă găurească şi pe mine când mă duc în gura serii să mă plimb. – Las’ că are cine să te găurească, mormăie Maria. – Şi zici că te duci la plimbare? rânjeşte Stele. Am văzut eu ce faci tu. Plimbi berbecu’ lu’ ăla mustăciosu’ de se dă ofiţer din Bucureşti. – De ce eşti supărat, nene Ilie? întreabă Maria. – E, necazuri pe capu’ oamenilor. Am auzit că se mai închid două mine. Numai eu tac, tac, tac. Da’ acu’ trebuie să-i învăţ dă bine. – Ia mai lasă, Stele, fata în pace. Şi nu mai omorî iepurii, că e păcat. Iar tu, Ilie, cată să te mai menajezi, că ai înghiţit atâta praf de cărbune şi vezi şi tu că azi oamenii se îmbolnăvesc mai repede. Poate găseşti un post la suprafaţă, de conţopist, acolo. Aştept să-l aud zicând: – Nu-mi convine, bre, că la suprafaţă se plăteşte mai prost. Dar e o linişte de mormânt. Se aud numai câinii care scheaună să le dau şi lor ceva de mâncare. Am cinci. I-am adunat de pe drum, i-am îmblânzit şi mi-e tare milă de ei. I-am botezat după numele nevestei şi ale copiilor: Gheorghe, Ilie, Maria, Stele şi Stana. Am părerile mele. Ce a pierdut un om prin samavolnicie trebuie să primească înapoi, la o dreaptă judecată. Asta am spus mereu, ăsta e adevărul. Aşa stă treaba şi cu nepotul boierului care e îndreptăţit să primească pământului bunicului său şi să devină stăpân peste vechea moşie. Numai că, vezi tu, bucăţi mari din averea asta au luat-o pe un drum fără întoarcere. Pădurea s-a împuţinat. Până mai acu’ cincizeci de ani se întindea până la marginea satului. Ni se pierdeau păsările şi animalele în zăvoaie şi în iernile grele intra lupul în sat, să fure oi. Într-o iarnă cu zăpadă mare şi ger de crăpa pietrele, i-a luat lupu’ purcelul lui Petre a’ lu’ Picu şi am sărit toţi cu ciomege şi feştile şi lupu’ s-a speriat şi a fugit, da’ spinarea porcului s-a rupt şi dihania a rămas cu o bucată în gură, lipsindu-se dă restul godacului. Şi am tăiat râmătoru’ acolo, pă câmp, între ultimele case şi pădure, şi am curăţat frumos, cu cuţitul, muşcătura dă lup şi am pârlit animalul şi l-am ciopârţit şi l-am cărat omului acasă. Era ger mare şi îngheţasem rău, că nu era, ca azi, multă băutură, iar cine avea nu dădea. Încă Năturtă leşinase dă ger şi a fost nevoie să-l ducem la cârciuma lui Ţurai şi să comandăm nişte ţuică fiartă. Era dimineaţă, zorii se prelingeau prin geamurile îngheţate şi noi beam ţuică tare, dulce şi fierbinte. Acum s-au dus toţi, satul e pustiu, nici nu ştiu dacă mai figurează în scripte, mai suntem câţiva inşi, mai toţi fără căpătâi, dacă nu-i punem la socoteală pă proprietarii celor trei vile de pe malul râului, veniţi din Bucureşti să-şi clătească minţile în sălbăticie. Restul s-a risipit prin cătunele vecine. Şi, cum ziceam, mulţi s-au înnădit la avutul boierului. Unii chiar au făcut case cu etaj pe locurile lui. Mai pasă de-i mută! Cică au drepturi şi cer despăgubiri, aşa că boierul s-ar mulţumi mai bine cu nişte pârloage pline dă pietroaie pă care noii bogătani i le aruncă la schimb. Că ăştia, când s-au făcut că dă pământ oamenilor, au ales loturile mai grase pentru ei şi restul au împărţit proştilor. N-a mai luat fiecare unde a avut înainte. Aşa se face că ne-am trezit cu câteva pogoane date în douăzeci dă crâmpeie, numai pietre şi nisip, dă n-ai ce să pui acolo, în afară dă scaieţi şi muşeţel? Încă Alucutare, care avusese pământ negru, dă grădină, primise două pogoane într-o mâncătură de mal, unde nu mai era nimic, decât nişte văgăuni prin care trecea apa şi, ca să fim cinstiţi, câteva sălcii şi o grămadă dă răchiţi. Că i-am şi zis, Voicule, acu o să te pricopseşti şi tu, că poci să te apuci să împleteşti răchiţi şi să faci târne şi gratii dă căruţe şi să mergi cu ele la târg, să le vinzi. Ce să mai vânz, bă, că atunci când au aflat că mi-a dat mie locul ăla, au năvălit ca tătarii şi au tăiat sălciile şi au furat şi răchiţile, dă ziceai că e sfârşitul lumii. De, să apuc eu prea mult? Şi cine a făcut asta? Cine? Ăia care au, că ăla care n-are nimic, nici nu dobândeşte, că îi e ruşine şi frică să intre în averea altuia. Cui are i se va mai da, cui n-are i se va mai lua, glăsuieşte Ecleziastul şi nesătuii ştiu cel mai bine asta. Nu mai zic dă fântânile dă pă câmp, că au fost astupate şi înfundate cu câini, pisici şi găini moarte. Aşa blasfemie nu s-a pomenit printre noi, creştini ortodocşi. Distrug pădurea şi loturile oamenilor, ca să facă focul şi să facă şi rău, dar cu apa, sfânta apă, care nu-ţi cere bani, ce faci? Erau şi puţul Badii şi puţul lui Năbădaie, făcute dă oameni dă ispravă întru pomenire şi întru răcorirea drumeţilor şi acu ce-a mai rămas? Nişte gropi duhnitoare pline de stârvuri împuţite. Doamne-Dumnezeule, unde ne va merge sufletul ăsta păcătos, că mult nu mai avem până vom ne vom da foc unii altora şi nu mai avem mult nici până vom fi ca găinile alea aruncate la gunoi de guvern. […] Sunt un om care a văzut raiul şi iadul. Fusesem la Năturtă să încercăm ţuica a nouă, să vedem cum a scos-o. Că p-aici se face ţuică puţină şi slabă, din corcoduşii care încă fac umbră pământului în zilele de vară şi crapă de ger în ianuarie. Cei mai mulţi trag, dă la cazan, o zeamă acră, cu care se mai ţin pă picioare. Mai muncesc prin curte, mai intră în casă şi mai înghit o ceaşcă de acreală. E, asta nu e viaţă. Cine are bani îşi cumpără prune şi struguri dă la munte şi fac rezervoare dă băutură care te unge pe suflet. Am auzit că Şarpele cu ochelari are patru sute dă vedre dă ţuică şi o mie dă vedre dă vin. Noi ţârâim acolea, dou-trei vedre şi o legumim, să ne ajungă un an. Da Năturtă are nişte corcoduşi mari, roşii şi dulci şi scoate ca la zece-cinşpe vedre dă ţuică tare. Aşa că m-am dus pă la el. Tăiase un berbec şi făcuse pastramă. Dă câte ori gustam din ceaşcă şi pufăiam din ţigară, îmi venea gust dă dulce. – Bă, Năturtă, tu ai pus zahăr mult în borhot! – A, nu, am pus puţin dă tot! – Păi, tu nu puneai dăloc. – Am pus niţeluş, că era borhotu acru. Am pus şi nişte ceapă, că, să ştie, ia orice acreală. Mai vorbeam, mai gustam. Venea iar dulceaţa. Năturtă se apucase să-mi povestească glumele pă care le făcea el cu muierile dân sat. Cum venea dă la câmp şi o ochea pă câte una singură şi să ducea ca la el acasă şi, după ce să suia pă ea, când era în mai în toi, îi zicea că l-a văzut pe bărbatu-său la podu’ gârlii, bătut de unii cu măciucile. Avea capul spart şi era leşinat, îi zicea. Şi aia sărea în sus şi începea să ţipe şi se zbătea să se tragă dă sub el şi el o ţinea bine şi plăcerea creştea, creştea. Mai povestea el, mai luam o gură. Mi se făcuse lehamite de atâta dulce. – Bă, cât zahăr ai pus tu, bă? – Cam douăzeci dă kile la putină. – Păi dă ce nu zici aşa? M-am ridicat şi am plecat. Mi-a fost rău toată ziua şi pe seară m-am culcat. Am adormit în burta sobei şi imediat m-a luat în primire groaza unui vis cum n-am mai avut. Eram într-o curte imensă, unde erau sfârtecaţi oameni, erau căsăpite tot felul de animale, iar sângele forma un lac întins. Munţi de braţe şi de picioare, carne crudă dă om, vaci decapitate instantaneu, berbeci făcuţi bucăţi cu sabia, călăi scăldaţi în roşu. Apărea câte un animal uriaş, necunoscut şi imediat cineva îl lovea la gât cu o sabie uriaşă, capul îi sărea şi un şuvoi de sânge, cât Argeşul de mare, începea să curgă precum o arteziană imensă. Din burta spintecată curgea alt potop de sânge. N-am înţeles de ce eram acolo, dar se părea că urma să fiu hărtănit, aşa că am luat-o la goană , scufundu-mă şi alunecând prin noroiul gros de sânge, iar urmăritorii mei nu mă slăbeau nicio clipă. Şi tocmai când un munte dă om, cu faţa nebărbierită şi udă dă sânge şi cu doar doi dinţi în gură, se pregătea să-mi zboare căpăţâna, m-am trezit în sudori şi cu inima bătându-mi nebuneşte. N-am avut curajul nici să mă ridic şi să merg până la găleata din colţul camerei, să beau o cană de apă. Şi soarele asfinţea într-o baltă purpurie de sânge. Am fost să-i întreb pă uriaş şi pe pitica, femeia lui. El are aproape trei metri înălţime, ea îi vine până la brâu. Şi iarnă şi vară scot pământ argilos dintr-o peşteră şi îl fac cărămizi. Sunt acolo de când lumea şi oamenii se duc şi-i întreabă în legătură cu nădufurile lor: – Cum va fi iarna? – Se apropie lupii? – Când va veni primăvara? – Ce vânat va mai călca pe la noi? Şi uriaşul, subţire ca o trestie şi cu barba vâlvoi, se oprea din frământatul pământului, se sprijinea în sapă şi zicea: – Va fi o iarnă cu multă zăpadă, dar va ţine puţin şi nici frig nu va fi. Fiarele ne vor ocoli şi o vor ţine drept către Poieni. Primăvara va veni la începutul lui aprilie. Să vă feriţi dă răceală şi dă apa luată din gârlă. Apoi se întorcea la treaba lui. Cei doi erau consultaţi şi în probleme dă sănătate şi dă familie. – Se însoară Ion al meu? – Da, acu, după sărbători. – E rost să moară baba? – No, mai are, mai are. – Sofica să mai stea cu bărba-său? Că o bate întruna, săraca... – Să stea, că e om bun şi va trece dă perioada asta rea. – Suntem săraci rău, nimic nu să leagă... – Vă dau nişte bani dă sămânţă, da să vă puneţi pă muncit, că dacă n-o faceţi, sunteţi în pericol dă moarte. – Mai bine nu ne da. D-ăia care nu ne omoară n-ai? – Mă doare burta şi piciorul, zicea altul. – Du-te, Frumoaso, înăuntru şi dă-i din ceaiul ăla verde. – Mă doare spinarea. – Dă-i din ăla cafeniu. – Mă dor ochii. – Dă-i muşeţel, pelin şi fasolea ciorii. Şi uite aşa, îi vindeca pă toţi. De zeci şi zeci de ani, Frumoasa rămânea tânără şi vioaie ca o copiliţă, iar uriaşului, Boris îl chema, nu i se albise niciun fir în barbă, cu toate că se spunea că bea spirt medicinal. Câte unul se ducea cu probleme ruşinoase. – Ce-i fac, bă, că nu mi se mai scoală? –Du-te, Frumoaso, şi descântă-i. Şi Frumoasa intra cu el în peşteră şi ieşea omul de acolo bucuros şi în putere. – Nici când eram tânăr, nu o aveam aşa, dă oţel, dă trec cu ea prin peretele casei. Oamenii le duceau produse şi băutură. Când se oprea din lucru şi era cu puţin chef, Boris ne spunea poveşti despre un pitic rău pe care noi nu-l vedem, dar cu care el se ceartă continuu. Îl găsise într-un butoi îngropat în pământ. Izbise cu târnăcopul şi ce să vezi? Din butoi ţâşti! o piticanie cu un fes roşu pă cap. – Acu, că m-ai eliberat, o să-ţi fac viaţa un iad. Îl pusese să bage capul într-un laţ. Uriaşul o făcuse şi văzuse un taur năpustindu-se asupra sa. – Trebuia doar s-o iau la fugă şi eram gata spânzurat! Piticul încercase să-l otrăvească, îl îmbolnăvise, însă până la urmă se lăsase păgubaş şi adormise într-o damigeană care fusese plină cu spirt. M-am dus la Boris să comand cărămizile. – Pentru ce le comanzi? – Pentru o casă mare în care să încăpem toţi. – Glumeşti. Dau cărămizi numai caselor cu stăpân. – Şi asta cum e? – E a nimănui. De altfel, astea sunt ultimele cărămizi pe care le fac. Vom pleca. – Unde? – Eee, multe vrei să ştii. La casa noastră. E timpul să ne retragem toţi pe la câşlele noastre.

http://revistaramuri.ro/index.php?id=3394&editie=118&autor=de+%C8%98erban+Tom%C8%99a

Verdictul experţilor finlandezi asupra educaţiei din România: profesorul are sarcini birocratice în loc să faciliteze învăţarea

      Rolul principal al unui profesor este de a spijini elevii şi de a facilita învăţarea şi nu de a completa rapoarte şi de a îndeplini diverse alte sarcini birocratice. Calitatea predării este componenta pe care ar trebui să se axeze educaţia şi  nu pe curriculum şi evaluare. Asta susţin experţii în educaţie finlandezi, prezenţi la cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Educaţie „FIEdu”, de la Ploieşti.  Numărul mare de copii în clasă, spaţiile şi dotările insuficiente şi neprietenoase, precum şi metodele de predare învechite sau lipsa jocului în procesul de învăţare sunt doar câteva dintre neajunsurile educaţiei în şcolile româneşti, potrivit concluziei profesorilor care au participat la la cea de-a doua ediţie a Festivalului Internaţional de Educaţie „FIEdu”, arată un comunicat de presă transmis pe adresa redacţiei de către unul dintre organizatorii evenimentului.  Totodată, consilierul prezidenţial pentru educaţie în Finlanda, Jukka Kangaslahti, invitat de onoare în cadrul evenimentului, a subliniat că majoritatea ţărilor se concentrează pe curriculum şi evaluare când, de fapt, ceea ce contează este calitatea predării şi a educaţiei.   „De ce punem lucrurile cu susul în jos, dacă prin predare susţinem învăţarea de calitate?”, a spus Jukka Kangaslahti, consilier prezidenţial pentru educaţie în Finlanda. Expertul finlandez, a subliniat că rolul principal al unui profesor este de a sprijini elevii şi de a facilita învăţarea şi nu de a completa rapoarte şi de a îndeplini diverse alte sarcini birocratice.   FIEdu 2016 s-a desfăşurat în perioada 13-14 mai, la iniţiativa Asociaţiei „Iubesc Ploieştii” şi a Centrului Educaţional de Inspiraţie Finlandeză, Yuppy Koti Centre din Ploieşti. Cheia în jurul căreia s-a desfăşurat Festivalul de Educaţie a fost modelul finlandez de educaţie.

http://adevarul.ro/educatie/scoala/verdictul-expertilor-finlandezi-educatiei-romania-profesorul-sarcini-birocratice-loc-faciliteze-invatarea-1_573b41fa5ab6550cb8081896/index.html