Una dintre raţiunile existenţei noastre pe pământ este frumuseţea. Omul este şi o fiinţă estetică. Aştrii luminând bezna şi frigul cosmic, nopţi argintate de lună, râuri sclipind în soare, iarba crescând, zăpezi de poveste, mugurii ridicându-se pe ramuri, munţi atingând cerul, păsări scăldându-se în azur, privighetori cântând, orhidee colorându-ne retina, trandafiri înmiresmând aerul, fluturi, femei surâzând... Lumea pe care o privim reflectă starea noastră de spirit, frumuseţea noastră interioară. În ceea ce mă priveşte, sunt fascinat de biblioteci, păduri, zăpezi şi fluturi. În copilăria mea, lumea era stăpânită de fluturi şi libelule. Fluturii erau de toate culorile, dar cei albi dominau peisajul. Fiecare zi de vară era animată de zborul lor vioi, de ninsoarea lor miraculoasă. În preumblările mele prin grădinile aproape sălbăticite ale ţăranilor, am descoperit, într-o bună zi, o poiană acoperită cu iarbă verde, grasă şi cu flori albastre. Abia peste treizeci de ani aveam să-mi dau seama că erau flori de lavandă ! Am început să mă duc zilnic acolo şi să citesc. Mă întindeam în iarbă, printre flori şi mă cufundam în lumea "Cireşarilor". Fluturii zburau în jurul meu, se aşezau pe flori, pe cartea deschisă şi chiar pe faţa mea. Mă simţeam minunat. Singurul meu tovarăş de joacă de atunci nu ştia nimic despre descoperirea mea şi mă căuta impacientat. M-a zărit printr-o spărtură a unor tufe compacte de gard viu şi a năvălit în poiană. Ţin minte că a rămas câteva momente uluit, privind zborul graţios al fluturilor. Şi-a revenit însă repede, şi-a scos basca de pe cap şi, pradă unui impuls bestial, de neînţeles, a început să ucidă, ca turbat, fluturii. A călcat şi florile în picioare şi nu s-a oprit decât în momentul în care a fost înţepat de o albină. A luat-o la goană urlând, lăsând devastată poiana albastră a lecturilor mele. Locul acela magic n-a mai fost niciodată ceea ce fusese. Mai rămăseseră câteva flori care nu fuseseră zdrobite şi cinci-şase fluturi. Am trăit un alt episod cu fluturi în clasele primare. Bătrânul învăţător de la clasa alăturată a venit într-o zi mânios la şcoală şi ne-a adunat pe toţi elevii în careu. Omizile distruseseră frunzişul a doi pruni care aparţineau gazdei sale - stătea cu chirie la o familie din sat - şi, în consecinţă, el ne trasa sarcina ca până a doua zi să omorâm fiecare câte o sută de fluturi pe care să-i punem într-o pungă de plastic. După-amiază toată comunitatea a ieşit la vânătoare de fluturi. Copii, părinţi şi bunici alergau bezmetici prin grădini, în urmărirea fluturilor. Înarmaţi cu mături lungi, cu căciuli şi cârpătoare cu care se băga pâinea în cuptor bătrâni şchiopi sau chiori ţopăiau de zor, ca apucaţi. Îmi amintesc cum, a doua zi, învăţătorul a numărat fluturii morţi aduşi de fiecare şi cum, încruntat, a dat sarcină dublă celor care nu-şi făcuseră norma. Tămbălăul acela a durat vreo săptămână. În sfârşit, în primul meu an în învăţământ - eram profesor la Cartojani - am asistat la cea mai neobişnuită invazie de fluturi care a existat vreodată. Pomii erau încărcaţi cu miliarde de înaripaţi care pătrundeau în vârtejuri, prin sălile de clasă, unde îşi găseau sfârşitul. Îi măturau copiii şi îi depozitau în coşurile de gunoi, care se umpleau de câteva ori pe zi şi în grămezi mari, nefireşti. Într-o zi, la ora de compunere, un copil mi-a atras atenţia că în livada şcolii se află doi cerbi. Am întors capul, m-am uitat şi am văzut că, într-adevăr, cerbii erau acolo, mişcându-se încet, prin viscolul de fluturi. Erau slabi, scheletici, răbdaseră de foame toată iarna, atunci era primăvară, iar unul dintre ei avea un corn rupt şi sângera.
Sunt oameni înzestraţi cu talent, care creează frumuseţe pură, spre bucuria celorlalţi. Ei reinventează lumea, făcând-o mai frumoasă, mai suportabilă, mai proaspătă. Aceştia sunt artiştii : muzicienii, pictorii, scriitorii, dansatorii, actorii, arhitecţii, cineaştii.
Iubirea şi fericirea noastră sunt legate de frumuseţe şi de posibilitatea de a înfrunta bolile şi timpul. Căutăm şi vânăm frumuseţe. Chiar şi o femeie urâtă are farmecul şi frumuseţea ei, dacă ştii să o priveşti şi dacă ea ştie să se facă plăcută. După cum pot fi femei perfecte din punct de vedere anatomic, dar nu au pic de farmec, ca şi cum ar fi păpuşi de plastic.
Mâna tatălui pe umărul unui copil înseamnă iubire, dar şi frumuseţe.
Mângâierea mamei pe obrazul pruncului este deopotrivă grijă maternă şi frumuseţe.
Mâna întinsă de un prieten, când îţi este mai greu, este solidaritate, dar şi frumuseţe.
Surâsul evanescent al unei femei este comunicare, dar şi frumuseţe.
Egoismul şi răutatea unui părinte care îşi schilodeşte sufleteşte copilul este urâţenie, adică risipirea frumuseţii.
Invidia şi răutatea care înfloresc pe chipul unuia pe care l-ai crezut prieten înseamnă distrugerea frumuseţii.
Scufundarea în noroi, pe bani puţini, a unei femei la care ai ţinut mult înseamnă stingerea frumuseţii. Poate pentru o vreme. Poate pentru totdeauna.
Fără frumuseţe, lumea înconjurătoare este insuportabilă. Ce putem face pentru a nu mai risipi frumuseţea ?
4 comentarii:
"Frumusetea este in ochii privitorului" spune o veche vorba. Tu relatezi o intamplare de cand erai copil si vedeai frumusetea in toata splendoarea ei. E ceva in candoarea copilariei sa vada totul frumos...
Cu trecerea timpului, cu respingerile traite, cu compromisurile necesare in viata incepem sa vedem uratenia din lucruri, din oameni, din fluturi...
Intr-un fel, uratul trverseaza de-a lungul literaturii. Tragediile si comediile sunt foarte asemanatoare; numai ca in tragedii "uratul" care se intampla e nemeritat de personaje pe cand in comedii e meritat.
Spui ca literatura ne face viata mai frumoasa. Da, uneori... Daca as avea un rol in a decide ce lecturi sa fie scoase din programa scolara, as propune Puiul, Fefeleaga, La Vulturi, Miorita, etc(sunt atat de multe...),aici probabil ai sa ai un comentariu pertinent despre inestimabila valoare literara cu care sunt in intregime de acord, dar iesim din scoala atat de mioritici, de nepregatiti pentru viata...
Apropo, te-ai gandit vreodata ce lecturi ne-ar pregati cu adevarat pentru viata?
Ştiu un profesor bun care a urlat, a plâns şi a bătut cu pumnul în masă timp de cincisprezece ani, fiindcă s-a scos "Puiul" din manuale ! Sunt de aceeaşi părere cu tine şi aş scoate toate textele pe care le aminteşti. Ele sunt în programele şcolare de vreo patruzeci de ani şi evidenţiază un sadism greu de explicat din partea autorilor de manuale : omoruri, decese, comploturi, sânge, violenţă, trădare, sărăcie, suferinţă atroce, necinste, ură bestială, invidie ( ştii ce păţeşte bietul Nechifor Lipan din "Baltagul" ), etc. Mi-am exprimat opinia în faţa unor colegi şi o profesoară de istorie mi-a spus că textele sunt binevenite, fiindcă îi învaţă pe copii să înţeleagă ce este suferinţa şi să evite a o provoca semenilor lor... Ce zici de asta ? Până la urmă, operele de care vorbeşti nici nu sunt, cu unele excepţii, mari valori, dar fac din cei mici, după cum bine spui, nişte defavorizaţi în faţa vieţii. Obligat de programe şi de examenele pe care le susţin elevii, am făcut sute de comentarii în viaţa mea - am publicat şi o carte ! -, însă pentru mine este limpede că asta nu e nici măcar literatură. Ar trebui regândit totul. Un elev din România care-şi ia rolul în serios iese din şcoală tobă de carte, mai ales de fleacuri teoretice, dar constată că acest lucru nu-i foloseşte la nimic.
M-ai pus pe gânduri cu lecturile care ne-ar pregăti pentru viaţă... Poate Caragiale, dar interpretat cu abilitate de un profesor competent şi uns cu toate alifiile. Poate "Să ucizi o pasăre cântătoare" de Harper Lee. Poate - de ce nu ? - "Povestea poveştilor" sau "Povestea lui Ionică cel Prost" de Ion Creangă... Îţi dai seama cu cât interes ar citi elevii de liceu unele naraţiuni din "Decameronul" lui Boccaccio ? unele piese de teatru ar fi mai instructive şi mai puţin plictisitoare. Contează însă, cum spuneam, profesorul... M-ai luat prin surprindere. Mă mai gândesc şi îţi rămân dator cu un răspuns. Se pare că simţi şi tu, ca şi mine, amărăciunea vieţii, la superlativ...
Să nu înţelegi greşit un lucru. Profesoara de istorie menţionată mai sus este un intelectual de înaltă ţinută, având totdeauna argumente solide în sprijinul ideilor foarte frumoase pe care le promovează. De aceea îi port o mare stimă. Părerea ei mi se pare valabilă în plan pedagogic şi ontologic, dar operele literare cu pricina sunt, totuşi, prea uzate ( şi moral ! ) şi ar fi normal să fie înlocuite.
Era in ziarul Catavencu o rubrica "Toti are dreptate". Profa de istorie se incadreaza acia. Nu pot sa neg ca elevii pot invata sa nu-i faca pe altii sa sufere, vazand suferinta din lecturi. Dar de ce sa nu invete in mod direct cum sa-i faca sa se bucure?
E ca si cum copiii devin "oameni mari" datorita pedepselor - pedagogia lu' "eu te-am facut, eu te omor". Nu cred ca stresul caleste in vreo situatie, dimpotriva - sensibilizeaza, vulnerabilizeaza intotdeauna. Ceva ani in urma vorbeam cu un fost coleg de scoala care se intorsese din armata, si imi zicea ca armata l-a facut mai barbat. Asa parea, dar la cateva zile, dupa o discutie mai deschisa a inceput sa planga amintindu-si cate umilinte si nedreptati a suferit acolo; devenise simplu un baietel vulnerabil, asa cum devenim toti din cand in cand dupa astfel de lecturi...
Trimiteți un comentariu