Călin-Andrei Mihăilescu este azi o legendă vie. Dicţionarele ne spun că el este scriitor şi profesor de spaniolă şi literatură comparată, la University of Western Ontario din London, Canada. Scrie în câteva limbi şi se mişcă în voie pe toate continentele culturale ale lumii. Călin-Andrei Mihăilescu a emigrat în ţara frunzei de arţar, după cum afirmă Magda Bărăscu, deoarece „este singurul spaţiu aleatoriu care îl lasă să se reinventeze aşa cum simte.” Dorinţa de a depăşi limitele umane cunoscute, de a trece dincolo de toate barierele spaţiului şi timpului în care trăim este lesne vizibilă şi în acest autoportret pe care fabulosul nostru personaj şi-l face, cu ocazia acordării unui interviu : „ Călin-Andrei Mihăilescu e un tip care fumează, joacă fotbal, dansează, are doi copii, scrie în câteva limbi, predă cursuri universitare în Canada, conduce repede, se mişcă uşor, ironizează nepedepsit, călătoreşte mult, mai fumează... Îmi plac multe şi pe multe dintre ele le fac. Sunt hedonist, dar nu amoral ; sunt înalt, dar nu excesiv ; mă rad în cap, dar nu zilnic.”
L-am cunoscut în septembrie, 1977, când directorul nostru de studii, regretatul profesor Ion Rotaru, ne-a adunat, în amfiteatrul Odobescu, pe toţi studenţii din anul I, pentru a ne da bibliografia şi a ne ţine o predică, oarecum înspăimântătoare, în care ne-a explicat că, din momentul acela, va trebui să petrecem aproape tot timpul în bibliotecă... Călin era un tânăr strălucitor, frumos, un prinţ plictisit, în superbia sa, de inepţiile care i se îndrugau, de truismele care i se debitau. Un om venit parcă din altă lume. Avea o aură nobilă, care îl însoţea în tot ce făcea : o ţigară aprinsă, un zâmbet – rar ! – aruncat Ariadnei Berbinski, gestul de a-şi scutura părul lung, bogat, revărsat peste gulerul puloverului, detenta uimitoare cu care se ridica la fileu, în meciurile noastre de volei, şi puncta necruţător. Cât timp a vorbit Ion Rotaru, am tras cu coada ochiului la neobişnuitul meu coleg. Avea un farmec inefabil, care mă fascina. Omul de la catedră vorbea gros, prevestind nenorociri pentru cei care nu vor citi suficient şi ameninţându-i cu repetenţia pe leneşi. Nici nu începuse bine anul universitar şi bătrânul discipol al lui Călinescu ne speria că nu vom putea face faţă înaltelor exigenţe ale lăcaşului de învăţământ în care ne aflam ! Niciun muşchi nu a tresărit pe faţa tânărului de lângă mine. Ba parcă avea o expresie uşor dispreţuitoare. Asculta totul absent, cu un aer grav, deloc impresionat de enormităţile care ni se spuneau. La un moment dat, mi s-a părut că întrezăresc, în ochii lui, o uşoară umbră de ironie. Peste câteva zile eram în Dobrogea, la ferma viticolă de la Cochirleni. Toţi studenţii erau obligaţi, pe atunci, să facă, timp de două săptămâni, „practică pedagogică”. Ni se puneau şi note pentru asta şi ele erau luate în calcul la medie. „Practica pedagogică” consta în a culege, zilnic, 40 de lădiţe de struguri albi, brumaţi, de masă. Ţin minte că erau două soiuri : Hafuz-Ali şi Muscat de Hamburg. La sfârşitul zilei de muncă ni se numărau lădiţele şi eram trecuţi într-un tabel. Conducerea fermei insista ca studenţilor care nu-şi făceau norma să nu li se mai servească masa, spre consternarea profesorilor nostri . Mâncam într-o cantină infectă şi dormeam în camere mizerabile, locuite de obicei de muncitorii sezonieri. Nu mai vorbesc de instalaţiile sanitare, că mi se face rău şi acum... După-amiezile şi nopţile erau ale noastre şi le petreceam după cum credeam de cuviinţă. Plimbări, discuţii nesfârşite, idile, beţii cu vin cumpărat de la ţăranii dobrogeni. Într-o seară am auzit că Eugen Simion a descins la Cochirleni, venind direct de la Paris. Fireşte că, inconştienţi cum eram, am năvălit toţi peste el, în dormitor, pentru a-i afla opiniile în legătură cu problemele care ne frământau pe noi. Eugen Simion era derutat de elanul tinerilor, de ideile lor radicale. A fost un alt moment când Călin a ieşit puternic în evidenţă, prin părerile sale originale, mature, excelent fundamentate. În contrast cu el, un tânăr student de la fizică era mereu pe lângă subiect, neînţelegând practic despre ce se vorbeşte. Dar nu se lăsa cu niciun chip şi îşi relua asalturile aberante, cu şi mai mare furie. Necunoscutul era... Horia-Roman Patapievici. Mai târziu, am avut ocazia de a-l urmări pe Călin la cursuri şi seminarii. Îi umilea, pur şi simplu, pe toţi, deopotrivă profesori şi studenţi, prin volumul cunoştinţelor sale şi prin ideile incendiare pe care şi le expunea cu o voce inconfundabilă, cu o dicţie desăvârşită, de mare actor. Toţi păreau că se bâlbâie atunci când vorbeau, în comparaţie cu el. L-am auzit, într-un rând, pe un tânăr lector de pedagogie, răbufnind şi apelând la un ultim argument, după un seminar în care Călin îl făcuse, subtil, cârpă de şters pe jos : „ Până la urmă, dumneata, tovarăşe Mihăilescu, vii cam rar pe la seminarii !” „Rar, dar bine !”, a sunat răspunsul nemilosului Călin. El ştia tot şi eclipsa, alături de Liviu Papadima şi Rodica Zafiu, pe oricine. Eclata pretutindeni, consumând cota de glorie a tuturor ! La orele de sport, era cel mai bun la baschet, la volei, zbura cu adevărat pe deasupra fileului şi pe sub coşul cu plasă şi juca excelent fotbal. Organizam meciuri cu cei aflaţi în anul superior şi îmi atrăgea atenţia, ferm, de câte ori intram ceva mai viguros la un coleg mult prea fragil şi, pe deasupra, lipsit de umor. „Fii atent, Şerbane !”, răsuna sec, în sala de sport, avertismentul şi aveam impresia că îl aud pe Dan Nuţu furios la culme sau pe fermecătorul Gabriel Oseciuc, într-un film cu ilegalişti revoltaţi. Pe atunci înţelesesem una dintre coordonatele esenţiale ale existenţei lui Călin : pentru colegul meu nu exista ideea de limită, iar spaţiul şi timpul erau nişte noţiuni de care aproape că se putea face abstracţie. Putea face orice, oricând. Nu că ar fi fost obsedat de libertate, dar era un om absolut liber în toate actele pe care le săvârşea. Nu am fost foarte apropiaţi în perioada studenţiei, dar nu-mi dau seama care erau motivele. În orice caz, când s-au făcut repartiţiile, Călin a făcut un gest care i-a perpetuat imaginea de nobil dezinteresat, de aristocrat gata să întindă o mână semenului său aflat în dificultate. În ziua în care s-au afişat posturile vacante în învăţământ, ne-am adunat cu toţii la secretariat, făcându-ne îngrijoraţi calcule. Oraşele mari fuseseră blocate pentru absolvenţi, din ordinul Elenei Ceauşescu, după ce cu un an în urmă, când terminaseră Romulus Bucur şi Mircea Cărtărescu, se intrase în Bucureşti şi cu media 8,50. Acum cele mai bune posturi erau la Crevedia – fiindcă era aproape de Bucureşti ! -, Breaza, Naipu-Ghimpaţi, Cartojani, Sulina, Alba-Iulia... Am văzut pe listă postul de la Cartojani şi i-am anunţat pe colegi că acela e al meu. „Să nu vă speriaţi de ceea ce va urma !”, ne avertizase, la ultimul său curs, neuitatul acad. prof. Ion Coteanu, decanul facultăţii în acel moment. Din greşeală, academicianul ne-a anunţat că repartiţia va avea loc în aula Facultăţii de Drept, la ora 8 dimineaţa. În schimb, facultatea era plină de afişe care spuneau că evenimentul va avea loc la ora 7 ! M-am sculat devreme, foarte stresat, dar am intrat într-o discuţie în contradictoriu cu Nino Stratan , colegul meu de cameră, pe tema orei la care ne vom afla destinul. El susţinea sus şi tare că toată afacerea va începe la 8, căci aşa cum ne anunţase decanul şi că n-avea rost să mergem mai devreme. Eu o ţineam pe a mea, că este bine să fim din vreme la locul "crimei". Până la urmă am făcut un compromis şi am mers la 7,30. Când am intrat în sală, am avut un şoc : trecuseră de poziţia mea ! Colega mea de bancă de la seminarii, acum o ziaristă cunoscută şi soţia unui critic literar valoros, decedat prematur, tocmai mă contesta ! Primisem postul fără să fiu în sală. Văzând că s-a ajuns la poziţia mea şi că n-am ajuns în aulă, Călin s-a dus la decan, cu care era prieten, i-a explicat situaţia şi a solicitat postul, în numele meu, dar pe răspunderea sa. Să nu uităm că ne aflam în 1981, când toate unităţile de învăţământ şi de cultură din ţară gemeau de securişti şi de turnători. Călin s-a apropiat de mine, fluturând triumfător hârtia prin care eram angajat profesor. „Te-am auzit la secretariat când ziceai că îţi doreşti postul ăla şi ţi l-am luat !”, mi-a spus şi s-a întors şi a plecat, fără să mai aştepte mulţumirile mele.
Acum Călin-Andrei Mihăilescu este departe, în Marele Nord. A găsit, în sfârşit, spaţiul fără limite, care să nu-l împiedice în zborurile sale intelectuale şi de tot felul şi la care a visat mulţi ani. Poate a reinventat şi infinitul timpului. Trăieşte, la modul sublim, ideea de libertate. Scrie dumnezeieşte, devastând gratiile dicţionarelor şi lăsând cuvintele să leviteze, în numele unei eliberări absolute, pe care a transferat-o, iată, şi cărţilor scrise de el. Din textele sale, îmi dau seama acum şi de un alt aspect al spiritului său : ludicul. Pentru Călin-Andrei Mihăilescu, literatura este un joc superior, o terapie celestă pentru spirit : „Literatura a început să-mi placă, dar tot ca joc. Şi acum cred că singurul lucru limpede şi constant în viaţă este jocul. Mi-a plăcut să fiu jucător, să fac joc din te miri ce şi cred că m-am maturizat atunci când, mulţi ani mai târziu, competiţia, obsesia de a câştiga la orice, chiar la mesul pe jos sau la băutul unui pahar cu apă, a fost complet înlocuită de gratuitatea jocului.” Paradoxurile lui Călin-Andrei Mihăilescu fac ca ideile să aprindă cuvintele, iar acestea, fulgerate, scapără, ridicându-se în jerbe de sensuri, în jocuri fastuoase de artificii ucigătoare, draperii de lumină şi uluitoare aurore boreale : „Veneau odată din viitor profeţii ; acum viitoru-i împinge în trecut prea repede, ca să nu mai poată să-şi facă din prezent ţara în care să nu fie crezuţi. Cum credinţa în inspiraţia divină a fost public înlocuită de cea în calculatoare şi simularea viitorului, locul profeţilor vetuşti e luat de scenarişti ( analişti, think-tankers, globalişti, cavaleri ai multinaţionalelor şi ai guvernelor, un numeros public).” Parodia şi ironia sunt la ele acasă. Jocurile de cuvinte sunt revelatorii, iar enunţurile reverberează de sensuri, cu efecte extraordinare pentru cititor : „Criză potrivită la lume potrivită, că global la global trage.” Sau : „Altminteri, c-o privire largă, laşă ( şi cu alta drăgălaşă ) vedem cum capul ce se pleacă, pe-aici nu se trece !” Despre fiecare propoziţie a sa s-ar putea spune ceea ce a zis el odată despre vodcă : „Ameţitoare apă, ce limpede te clatini !” Mobilitatea extraordinară de a stârni curcubeie în cuvinte îmi aminteşte de Stratan, numai că la Călin-Andrei Mihăilescu fenomenul se petrece pe spaţii mult mai ample. Stilistic, Călin-Andrei Mihăilescu şi-a construit propriul imperiu sintactic şi lexical, aidoma lui Şerban Foarţă şi Luca Piţu. Parcurgând textele acestui scriitor, cititorul are impresia că receptează simultan mai multe registre stilistice. De fapt, unele dintre ele sunt sugerate printr-o abilitate de exprimare unică. Preocupat de libertate, Călin descoperă captivitatea limbii : „Limba nu exprimă totul... Suntem închişi şi limitaţi de concepte... Limbajul captivează – şi, făcând-o, capturează – gândirea. Ceea ce, în limbaj, se numeşte gândire.” Formulările memorabile abundă : „Pe scurt, pentru a captura realul, omul este silit să fie capturat de real... Nu avem idei. Ideile ne au pe noi, ca prisme, nu ca atribute, cu fragilitatea intensă a fulguraţiilor : viaţa trece prin şi pe lângă ele, lipsitele de trup, dar nu de suflet, focul enigmatic din care corpurile şi spiritul se iscă. Această emergenţă nu poate fi povestită decât prin absenţa surogatelor sale. Ideile sunt multiplicităţi în care diferenţa dintre singular şi plural este trecătoare. Ideile platonice strălucesc în mutismul mitului ; prin jocurile lor de cuvinte, sîntem infanţii ideilor. Farmecul despotic al acestui peisaj nu s-a epuizat încă. Lumea poate să se des-cînte, dar cadrul generic desenat de Platon, căruia istoria filosofiei occidentale îi este un fir de note de subsol, nu. Jocul de cuvinte se pliază asupră-şi, baroc. El îşi dă astfel fundamentul la şi ca fiecare volută, în nisipurile mişcătoare ale limbajului. Aruncând zarul Atenei şi Ierusalimului, jocul de cuvinte este ludaic. Jocul de cuvinte ne are ca prisme : noi nu îl facem, ci el pe noi ( ca să îl facem ). Luneta ideologilor vede în jocul de cuvinte o necuviinţă, căci nu poate pătrunde prin luminile reflectate prin prisma lui. Jocul de cuvinte este strategia evitării capturii, este corporalitatea liberă a limbii. Gândirea aceasta e prisma ideilor şi a jocurilor de cuvinte. Ambiguitatea – ce doar învăluie structurile binare spre a le ascunde instinctul de putere - îi e străină, dar nu indiferentă. Spaţiul său de joc, de la o limită la altă, e un tunel limpede ca aerul în care totul poate fi exprimat – dar nu şi spus.” În asemenea pagini, Călin-Andrei Mihăilescu este un eseist scânteietor, de mare anvergură intelectuală, mişcându-se în cerul unor mari idei. Nu m-ar mira ca autorul să ne dăruiască, într-o zi, un sistem filosofic temeinic şi original.
Călin-Andrei Mihăilescu este un acut observator al realităţilor româneşti. Dă însă totdeauna, observaţiilor sale, o rezonanţă culturală : „România tinereţii mele era o ţară egal împărţită de Caragiale şi Stalin. Viaţa mea diasporică s-a împărţit între acelaşi Caragiale şi Borges, amândoi oameni de o generozitate inaparentă, dar certă.” Ca orice scriitor mare, Călin-Andrei Mihăilescu este preocupat nu numai de limbaj în general, ci şi de soarta limbii române : „Până acum un an-doi, doar la PROTV se vorbea răstit. Acum toate televiziunile îşi exhibă o limbă dubioasă, întâmplătoare şi agresivă, îşi protuberează mandibulele, ecranele se umflă şi se apropie de ochiul tău de legumă, telespectatorule...” Este vizată aici mutilarea violentă a limbii de către fenomenul mass-media, dar şi schilodirea spirituală a telespectatorului.
Gândirea şi textele lui Călin-Andrei Mihăilescu, complexe, ludice, histrionice, animate de taifunurile aspiraţiei către ilimitat, ne încântă şi ne vindecă de multe angoase. Dacă ar fi trăit în Evul Mediu, Călin-Andrei Mihăilescu ar fi fost alchimist sau conducător de cruciade. Astăzi îl văd scriind sclipitor şi ţinând conferinţe de neuitat. Îl mai văd explorând ţinuturi necunoscute şi planete îndepărtate, dincolo de barierele galaxiei noastre. Deocamdată o face cu gândul, călătorind, cu egală plăcere, prin deşerturi şi printre stele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu