Toată viaţa am trăit sub semnul prieteniei. Fascinat de literatură şi de sport, am căutat solidaritatea chiar şi în aceste domenii. Mi-am făcut prieteni minunaţi, în copilărie, în liceu şi în facultate. Fiecare cu personalitatea lui, cu stilul şi cu felul său de a privi lumea... După ce am ajuns profesor, am reînviat unele prietenii din copilărie. Unele însă s-au stins încet-încet... Cei mai mulţi prieteni din facultate au murit, iar dintre "liceeni" a supravieţuit doar Pavel (Paul) Staicu. Pe cei mai numeroşi dintre oamenii cu care colaborez acum, prietenii mei literari, nu i-am întânit niciodată... Nu ştiu dacă l-aş recunoaşte pe Tudor Cristea, dacă l-aş vedea : el mi-a oferit, totuşi, o rubrică în revista pe care o conduce... Până la urmă, am fost norocos, deoarece am cunoscut oameni ieşiţi din comun, de la care am avut ce să învăţ. Şi am încercat, în primul rând, să învăţ a fi om adevărat.
În copilăria şi adolescenţa mea am avut, printre alţii, doi amici care erau foarte legaţi unul de altul : Ion Neagoe şi Nicu Olteanu. Nicu a fost colegul meu de bancă timp de patru ani şi acum este Director General la Henkel. Îl voi evoca, poate, cândva. Ion este cu doi ani mai mare şi este inginer la Petroşani. Era un tip care ştia să râdă de toţi şi de toate, fără să jignească pe nimeni. Era o bucurie să stai în preajma lui. Acum câteva săptămâni mi-a scris pe blog, apoi a venit şi m-a vizitat acasă. Cu excepţia părului alb, nu se schimbase deloc. ( Am înclinaţia de a vedea, la cunoscuţii mei, numai ce a rămas neschimbat. Mi se pare că timpul a stat pe loc, mângâindu-i uşor pe prietenii mei sau înfrumuseţându-i... E şi un mod de a lupta împotriva depresiei.) Acelaşi surâs fermecător şi aceeaşi bunătate fundamentală iradiau lumină în jur. Am stat de vorbă o după-amiază întreagă. Atunci am descoperit secretul comportamentului său atât de frumos. Ion se trage dintr-o familie ţărănească puternică, adânc ancorată în valorile tradiţionale româneşti. Părinţii şi strămoşii săi erau un fel de "Moromeţi" fantastici, cu puteri vindecătoare. Ca să-i poată face bine pe copiii bolnavi de epilepsie, Mărtac cel bătrân, bunicul lui Ion, îndeplinea nişte ritualuri precise, dar nu uita lucrul esenţial : nu se certa cu nimeni. Însănătoşirea era o problemă de reechilibrare energetică, iar posibilii duşmani ar fi perturbat creierele copiilor prin emisiile lor de unde energetice negative. În ajunul postului, îmi explică Ion, este obligatoriu ca oamenii să se împace unii cu alţii. Numai aşa îşi pot purifica sufletele. De aceea un om care îşi duşmăneşte semenii şi nu vorbeşte cu ei este o monstruozitate.
Vorbim despre tatăl său, Anghel, care a murit acum câţiva ani. Ion îmi povesteşte că taică-său a fost, alături de alţi doi grătieni, în lagărul de la Auschwitz. Îmi relatează grozăveniile şi peripeţiile incredibile prin care a trecut bietul om. Rămân cu o impresie proastă despre nemţi, cărora le lipseşte dimensiunea afectivă, şi despre unguri, care sunt mult prea răzbunători. Omul scăpase cu viaţă numai datorită omeniei unui rus care s-a prefăcut, de ochii ungurilor, că-l execută şi i-a cruţat viaţa. ( Călin-Andrei Mihăilescu era de aceeaşi părere cu mine : ruşii reprezintă cea mai înaltă treaptă a omeniei, fiind cei mai reprezentativi pentru ideea de om... Nietzsche spusese că Dostoievski singur ar putea mântui lumea... ) Îl ascult cu atenţie pe prietenul meu cum îmi povesteşte că a făcut, după Revoluţie, bişniţă la sârbi şi ce umilinţe a îndurat acolo. Mă interesează în mod deosebit când îmi relatează două miracole pe care le-a trăit cu adevărat. Cum a reuşit, copil fiind, prin rugăciune, să alunge grindina de pe tarlaua lor de grâu şi cum a trecut, cu ajutorul Divinităţii, de nemiloşii vameşi sârbi.
Mai aflu că Ion a publicat câteva povestiri în "Formula AS", semnând Ion Mărtac şi că vrea să facă o carte. Are doi copii. Fata este medicinistă şi face lucruri admirabile, alături de charismaticul Dan Puric. Îi ajută pe săraci, oferindu-le masă, adăpost, asistenţă medicală şi religioasă. Mai mulţi medici şi preoţi sunt implicaţi în aceste acţiuni umanitare şi cu adevărat creştine... Băiatul este student la arhitectură. Vreau să-i ofer lui Ion romanul meu, dar îmi spune că l-a cumpărat de la Librăria Eminescu. Nu pleacă până nu-i promit că ne vom revedea la cabana lui din Munţii Parâng. Are acolo un refugiu de vis.
Da, îmi spun după ce maşina lui nu se mai vede, am încă prieteni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu