Aş vrea să scriu o scrisoare unui prieten pe care nu l-am avut niciodată şi să-i povestesc despre minunile pe care le-am trăit. În prima copilărie, am trăit într-o căsuţă minusculă, cât un bordei. Aveam, în curte, un salcâm înalt, un agud micuţ şi o tufă de soc. Erau cei mai buni prieteni ai mei. Vara mă sufocam de căldură şi căutam umbra salcâmului. Iarna, în schimb, era un vis. Totul era acoperit de omătul rece, miraculos. Plecam dimineaţa cu sania şi mă întorceam seara, flămând şi obosit. Făceam oameni de zăpadă şi construiam derdeluşuri ca de sticlă. Aveam grijă să arunc, seara, găleţi cu apă, pe lunecuş, care se făcea de diamant. Umblam printre zăpezi ca un explorator la Polul Nord şi mă simţeam ca într-o Peninsulă Scandinavă fără margini, o Siberie celestă, o planetă îndepărtată de Soare, pustie, acoperită de gheţuri. Citisem câte ceva şi pe vremea aceea !(Am evocat, în câteva pagini de roman, această viziune pe care o aveam atunci. ) Colegul meu Geo, care este mai în vârstă decât mine, îmi povestea că, în vremea copilăriei lui, zăpezile se ridicau peste cei mai înalţi salcâmi, iar copiii se dădeau cu săniile de pe coamele caselor !Ei, bine, eu, care vorbesc despre prietenie şi solidaritate, mă simţeam fericit singur. Am povestit, cu alt prilej, despre poiana mea, cu flori albastre de lavandă, unde mă refugiam vara şi citeam. Am fost fericit, pe urmă, printre prieteni. Mulţi ani. Sunt şi acum. Observ însă, în toate mediile sociale, un fenomen deprimant. Oamenii redevin singuri, dar, de data asta, sunt şi nefericiţi. Mă întâlnesc cu un scriitor şi îl întreb despre un altul, la fel de important ca şi el. (Pe mine mă încântă cărţile amândurora.)
- Ce părere ai despre romanul lui Cutare ?
Mă priveşte nehotărât şi spune, strâmbând din nas :
- Nu e cine ştie ce. Trenează. "Face burţi".
- Dar Cutare e talentat, nu ?
- Mda. Dar e povestitor, nu e romancier de meserie.
Priveşte nemulţumit în zare, deşi este un mare scriitor, realizat, cu o operă impunătoare.
Mă uit printre oamenii simpli. Cât sunt tineri, sunt prieteni, se întâlnesc la un pahar, petrec, se bucură. Mai târziu, devin solitari, se ascund unul de altul, îşi văd de treburile lor. Totdeauna trişti că nu au realizat prea multe, cu toate că toţi au ce le trebuie.
Dacă în copilărie singurătatea poate fi o formă a fericirii, la maturitate se simte gustul amar al nefericirii, intuindu-se apropierea Marii Cascade a timpului. Să fie senectutea încă un moment de graţie, precum cel din primii ani de viaţă ?
2 comentarii:
Dupa parerea mea,singuratatea isi are rostul ei si nu trebuie sa fie mereu interpretata ca fiind o alegere gresita!In viata unui om exista momente cruciale,de deznadejne si suferinta,cand se zbate SINGUR intre eul lui launtric si eul lui exterior,cand isi pierde reperele existentiale,cand e prabusit asemenea unei pasari cu aripile frante...in acele momente,culmea(!!!) e singur,nu pentru ca asa ar vrea(pentru ca in astfel de momente simti nevoia de a fi sprijinit moral) ,ci pentru ca oamenii nu mai pun pret pe fiinta lui!Prietenii isi dovedesc credinciosia abia in aceste momente sau...dovedesc,dimpotriva,ca se bucura de caderea ta!Aceste momente de parasire se iarta,dar nu se uita!De aceea,cred ca singuratatea poate fi un prilej de reculegere,de liniste,de regasire,un prilej de a-ti pune ordine in ganduri si,implicit,in viata!Prieteni adevarati se gasesc cu greu...daca!Sa nu ne amagim ,vazand in simplele cunostinte,cu care socializam,din nevoia de comunicare..."adevarate prietenii",pentru ca dezamagirea va fi mare!Poate reiese din ceea ce scriu ca-s negativista si neincrezatoare,dar cred ca-s realista si prudenta!...SINGURATATEA te protejeaza si te tine departe de conflictele care se nasc...intre 'prieteni'!...singuratatea e un leac de vindecare dupa o dezamagire sau o cale spre Adevar!
Gândim, aproape totdeauna, la fel. Probabil că aţi avut parte de multe experienţe de viaţă traumatizante, ca şi mine. Şi încercăm cu disperare să ne inventăm o fericire... Care devine, în cele din urmă, reală... Jean-Paul Sartre era fericit că a rămas orfan de tată şi, în consecinţă, a devenit un om liber. El spune că nefericirea noastră provine din faptul că nu putem trăi singuri. Şi Edgar Poe avea aceeaşi opinie...Sincer vorbind, cred că suntem totdeauna singuri. În mod normal, nimeni nu poate ajuta pe nimeni. Numai iubirea sau prietenia pot face breşe în aceste ziduri de beton, ale solitudinii. În zilele noastre, dragostea şi solidaritatea au devenit plante pe cale de dispariţie. Banii au stricat totul. Sigur, cu câţiva gologani, putem găsi la piaţă surogate care să ne întreţină iluziile.
Ar mai fi însă, cum ar spune prietenul nostru George Adam, şi o atitudine superioară asupra vieţii, prin care iubeşti tot ce te înconjoară : copaci, animale, oameni, cer, nopţi, viscole. Grecii numeau acest nivel de iubire AGAPE. Iubindu-i pe toţi, chiar dacă ei te dezamăgesc, nu mai eşti singur. Ştiţi foarte bine că un copil are această perspectivă. Secretul este să rămânem nişte copii buni şi iubitori.
Poate că nu suntem singuri. Poate... Sunt sigur că dumneavoastră puteţi alunga uşor spectrul izolării : sunteţi atât de tânără... Puneţi-vă în gând o dorinţă, spunea Paulo Coelho, şi tot Universul va deveni complicele dumneavoastră întru realizarea visului... Coelho scrie basme frumoase şi uşoare, dar uneori nimereşte adevăruri fundamentale. A fost instruit de un alchimist adevărat...
Trimiteți un comentariu