Am ratat întâlnirea cu foştii colegi de facultate, în 2006. Depresia mă doborâse şi nimeni nu îmi mai dădea şanse de însănătoşire. Am înţeles că ei hotărâseră atunci, în amfiteatrul Odobescu, să ne revedem anual. N-a mai fost să fie. Profesorul Ion Rotaru avea să se stingă pe neaşteptate, în primăvara lui 2007. Între timp, fostul meu coleg Călin-Andrei Mihăilescu, scriitor şi profesor la University of Western Ontario, Canada, a revenit de câteva ori în ţară şi m-a invitat la conferinţele sale. N-am reuşit să ajung niciodată. Acum câteva zile m-a anunţat că va fi cu noi până pe 4 iunie. De data asta m-am decis să nu pierd ocazia de a-l reîntâlni.
Când ajung în Bucureşti, dimineaţa e mohorâtă şi rece. Aceeaşi senzaţie că este o lume pe care nu am mai văzut-o până acum. Sunt un străin rătăcit pe străzile, vai, destul de murdare, ale unui oraş necunoscut, monstruos. Aripile depresiei încep să fâlfâie iarăşi în capul meu. Pe la 11 sunt la Universitate şi îl sun. Răspunde imediat şi mă simt emoţionat când îi aud vocea plăcut timbrată, inconfundabilă. Îmi spune că va lua un taxi şi va sosi în câteva minute. Ne revedem, după 28 de ani, în faţa librăriei Eminescu. Am un şoc. E neschimbat. Tânăr, atletic, viguros, în formă de zile mari. Intrăm într-o cafenea, la întâmplare, şi abia acum urmează spectacolul. Glume, calambururi, naraţiuni dense, fermecătoare, bancuri, erudiţie, idei geniale, paradoxuri uluitoare. Îmi dă impresia că lumea este prea mică pentru el. O străbate în lung şi în lat. Săptămâna viitoare are programate conferinţe la Londra. Nu-i vine să creadă că trăiesc atât de izolat. Este uimit când îi spun că nu l-am mai văzut pe Liviu Papadima, prietenul nostru, din... 1984. Tot de atunci nu am mai avut ocazia să discut cu Mircea Vasilescu, ales recent cel mai frumos scriitor român. Am comunicat cu el, anul acesta, prin intermediul poştei electronice... Rămânem amândoi tăcuţi, câteva minute, după ce el îmi spune că unicul fiu al lui Ion Stratan, Luca, s-a sinucis acum trei săptămâni şi jumătate, aruncându-se de pe acoperişul unui bloc... Îmi împărtăşeşte proiectele sale. E relaxat, sigur pe el, plin de umor. Mă străduiesc să ţin mingea în joc. Deapănă amintiri, îmi relatează lucruri pe care numai el ar putea să le facă. De pildă, înainte de a ajunge cadru universitar în ţara frunzei de arţar, a fost taximetrist de noapte. Ştie vreo douăsprezece mii de străzi în State şi în Canada. Pe străzile New York-ului conduce mai repede decât localnicii...
E un tip uluitor, fascinant, unic. De la el poţi învăţa, într-adevăr, meseria de a trăi, de a iubi şi de a scrie. Nici nu îmi dau seama când au trecut trei ore. Ieşim. Afară a început să plouă. În colţ, la matematică, ne luăm rămas-bun. O îmbrăţişare puternică, bărbătească. Acum, în seara de sâmbătă, 30 mai 2009, regret că nu am avut puterea să privesc în urma lui... Pornesc, prin ploaie, către cartierul Militari, în timp ce el o ia în direcţia opusă. Nu ştiu dacă îl voi mai vedea vreodată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu