The Gogu

Pe vremea adolescenţei mele fericite, când credeam în frumuseţea şi măreţia lumii, când visam nu la un viitor "trist şi rău" ( Nicolae Velea), ci la unul apoteotic, trimiteam poezii unor reviste literare.  Mi se răspundea la Poşta redacţiei sau mi se publicau unele texte. În Bolintin-Vale, la colţul dinspre liceu al bisericii, era un chioşc de ziare. Ţin minte şi acum figura binevoitoare a vânzătoarei, o doamnă brunetă, frumoasă, surâzătoare. Cumpăram nerăbdător publicaţia şi frunzăream paginile  atent, copleşit de emoţie.  Nu voi uita nicicând ce fericire m-a cuprins când mi-am văzut primele poeme publicate. Niciodată, după aceea, nu m-a mai încercat o asemenea stare de spirit.
Îmi aduc aminte de numele multor scriitori şi persoane publice de azi care scriau poezii pe atunci şi cărora Geo Dumitrescu, Alex Ştefănescu şi Gheorghe Tomozei le răspundeau la Poştă sau le tipăreau producţiile. Unul dintre poeţii de atunci este astăzi miliardar în euro şi proprietarul unor posturi de televiziune ! La sfârşitul rubricii respective era o listă lungă cu aspiranţii la gloria literară care erau refuzaţi uneori politicos, alteori jignitor. Pomelnicul era încheiat invariabil de un oarecare The Gogu.
Licean fiind, întâmplându-se să particip la o olimpiadă de limba şi literatura română organizată la Buftea - am obţinut şi premiul al treilea, chiar dacă nu mă pregătisem special, dar a fost unicul concurs de acest gen la care am consimţit să iau parte ! -, am intrat în sala de clasă în care fusesem repartizat şi m-am aşezat pe locul indicat. Am ridicat ochii şi nu mare mi-a fost mirarea când am văzut scris pe tablă, cu majuscule supradimensionate, numele THE GOGU. Priveam şi mă minunam. Iată, îmi spuneam, The Gogu îşi are culcuşul pe aici, pe undeva.  După câteva momente, pe uşă a intrat un elev înalt, mustăcios, care s-a îndreptat către tablă şi ne-a spus, privindu-ne vesel pe cei din bănci şi arătând către inscripţie :
- Eu sunt The Gogu. Eu... şi s-a împuns cu arătătorul mâinii drepte în piept.
Şi a ieşit pe uşă.
După ce am rezolvat subiectele, m-am îndreptat către ieşire, buimac de foame şi de oboseală. Pe hol, o mică busculadă. Un profesor mai în vârstă îl ţinea pe The Gogu de o ureche şi rostea o predică, porcăindu-l bine pe băiat. Am înţeles că The Gogu fusese prins în timp ce fuma, împreună cu nişte colegi, la toaletă.  Băiatul ţinea capul în jos, dar se vedea bine că se amuza de situaţia în care se afla.
I-am mai văzut numele de câteva ori la Poşta redacţiei. Cu acelaşi răspuns.
Apoi n-am auzit niciodată nimic despre el.
Mă gândesc că orice om încearcă să arate că este bun la ceva. Fiecare încearcă să comunice, să se afirme într-un domeniu. Să arate cuiva că îl iubeşte...Sunt dorinţe legitime şi trebuie să le tratăm cu toleranţă, cu înţelegere. Cu iubire.
Mă doare sufletul când mă gândesc la cei care sunt descurajaţi toată viaţa, de toată lumea.
Cu ei ce se întâmplă ?

P.S. Până să ajungă dictator, Nicolae Ceauşescu scria poezii. Într-o zi s-a dus cu creaţiile sale la Miron Radu Paraschivescu, poetul care i-a lansat pe Marin Preda, Adrian Păunescu şi o sumedenie de alţi poeţi şi prozatori. Miron nu refuza pe nimeni, era de un altruism uluitor şi trimitea răspunsuri personale, acasă, fiecărui solicitant. Versurile lui Ceauşescu au fost atât de proaste, încât poetul i-a spus politrucului de la obraz că nu are talent. Şi a urmat ce se ştie. De multe ori, prietenii îi spuneau lui Miron :
- Miroane, trebuia să îl publici pe ăla, fiindcă se apuca să scrie volum după volum şi îi ieşeau fumurile politice din cap...
Să ne ferească Dumnezeu de politicienii care ratează o carieră artistică. Se ştie că Hitler dorea, la început, să fie pictor... Te pomeneşti că şi Stalin visa să scrie !