duminică, 20 iunie 2010

Literatura ca o ieşire din peşteră

O carte este o călătorie a autorului în căutarea unui miraj. Cam ca în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
O reinventare a propriei copilării fericite, o încercare de a spune cuiva că îl iubeşti, o variantă personală a paradisului.
Când autorul ajunge să-şi prindă din urmă visul, apare capodopera. În acest caz, reuşita şi fericirea sunt ale cititorului. Acesta din urmă ajunge, înaintea artistului, să-şi vadă cea mai frumoasă iluzie împlinită, să o pipăie cu degetele şi să urle : "Este!"
Personajul este prins şi el în aceeaşi aventură a căutării fericirii. Prin iubire - cei mai naivi !- prin putere sau prin bani, care au forţa de a satisface toate fanteziile...
Nefericirea, singurătatea, iubirea, moartea, trecerea timpului, suferinţa, eşecul şi absurdul existenţei sunt cele mai frecventate teme, aşa încât acestea au devenit aidoma femeilor de pe centură. Se vând oricărui autor pe bani puţini. Ce face scriitorul cu ele ţine de talent.
La o primă privire observăm că nefericirea, durerea, eşecul şi absurdul sunt cele mai căutate teme/femei şi lor li se datorează cele mai mari reuşite ale literaturii. Nu există autori mari fericiţi şi nici personaje memorabile fericite : cei împăcaţi cu lumea sunt nu au nevoie de literatură şi nici aceasta nu se interesează de ei... Pentru creaţia artistică, sunt neinteresanţi, morţi şi îngropaţi. Sigur că există şi excepţii.
Dar Dostoievski şi Kafka ? Da, ăştia sunt cei mai mari şi cei mai nefericiţi. "Am început să-l citesc pe Kafka şi am impresia că am intrat într-o peşteră din care nu mai ştiu să ies", mi-a spus cândva o amică inteligentă. Da, nimeni nu mai găseşte ieşirea din Kafka, aşa cum n-a găsit-o nici el însuşi. Sau poate că el a descoperit-o în cele din urmă, din moment ce a cerut să i se ardă manuscrisele.
Iată însă că ruşii au găsit soluţia miraculoasă râsului în chiar miezul nefericirii. În cărţile lui Gogol, Cehov, Bulgakov şi Ilf şi Petrov, autorul râde în hohote, împreună cu cititorii, de la un capăt la altul al fiecărui volum.
Literatura ne vindecă de teama de moarte şi de nefericire.
Ar trebui să facem o listă cu 50-100 de capodopere şi, când ne supără cineva, să deschidem unul dintre opurile trecute acolo şi să începem să citim. Vom fi feriţi de conflicte, răutate şi invidie... Vom trăi fiecare în iluzia celuilalt. Şi vom rămâne prieteni pentru toată viaţa şi... toată moartea...

P.S. Aceste gânduri mi-au fost inspirate de recitirea romanului Douăsprezece scaune de Ilf şi Petrov...

De trei nopţi nu mai apuc să dorm din pricina furtunilor. Lucrez până târziu şi când vreau să mă culc, afară începe nebunia, cu fulgere şi trăsnete care zguduie locuinţele... Parcă toţi demonii Infernului urlă şi bat cu pumnii în uşi şi ferestre. Dimineaţa, când rămânem şi fără curent electric,  spectacolul încetează... Noaptea următoare o luăm de la capăt...

28 de comentarii:

Şerban Tomşa spunea...

Ryana, Karina şi George,
vă rog să postaţi din nou comentariile. Dintr-o inexplicabilă eroare a computerului meu, intervenţiile voastre au fost şterse şi nu le-am putut recupera. Vă cer mii de scuze. Scriseserăţi lucruri extraordinare...

Şerban Tomşa spunea...

Le-am recuperat :

KARINA
Scriitorului..si nu numai...

Lumea e plina de patimi. Spiritul se zvarcoleste de multa vreme in spasmuri, e cuprins de convulsii - si, in toate acestea, artistul, gaseste mirajul fericirii...El e prea puternic pentru a accepta inertia, e prea mare prin mintea si sensibilitatea lui pentru a ramane placid, blazat.
Viata e prea scurta pentru a nu se grabi sa ajunga in miezul ei. Artistul e asaltat de chemari, de strigate, de tanguiri: panorama lumii il nauceste cu spectacolele ei.
Fara pasiuni, el e invalid, un impotent spiritual, un cadavru. Frica de tensiunea pasiunii e insasi frica de viata. Sufletul se implineste numai la temperaturi inalte. In valvataile razvratirii si iubirii, ale victoriei si infrangerii, ale veseliei si amaraciunii. Cine nu trece prin foc, se scorojeste in bataia vanturilor uscate. Ramane o mumie care nu poate nici sa traiasca, nici sa moara.
Desigur, sunt flacari care purifica si flacari care prefac sufletul in cenusa. Focuri care mistuie si focuri care produc diamante. Iubirea e cultul pentru om.

Artistul trebuie sa aiba disponibilitatea de a iubi umanitatea!

In sfarsit, pasiunea creatiei impune sacrificiu, renuntare - dar toate acestea sunt rasplatite pentru ca infinit mai mare este placerea de a zamisli, decat de a consuma...
Io-Karina

GEORGE
Eu mi-as dori sa vad mai multa literatura optimista. Nu cred ca as putea sa mai recitec Madame Bovary or Anna Karenina. Pe urma, cum discutam candva despre scrierile gen Puiul si generatiile de sufletele schingiuite de manuale de literatura...

Iti marturisesc ca admir la tine seninatea pe care o capeti o data cu trecerea timpului. Am citit de curand 'Un veac de singuratate' si nu am mai strigat Oau cum am facut-o multi ani in urma cand l-am citit pt prima oara. Este o cate buna, o carte de Nobel fara indoiala, dar sunt eu acela care nu mai are acelasi entuziasm.

Incercarile mele literare din prezent insele imi par banalitati pe langa ceea ce scriam in adolescenta.

Nu spun ca literatura nu e un lucru extraordinar in vietile noastre, dar nu cred ca ne aduce sentimentul completitudinii.

RYANA

cineva spunea ca a citi o carte este ca si cum ai sta de vorba cu un om destept..nimic mai adevarat!..acum referitor la temele romanelor,nu cred ca cel mai mare succes au temele despre nefericire,esec etc..sau sa ma exprim altfel, au doar ele exclusivitate in alegeri..depinde si de cititor desigur...eu de exemplu desi citesc orice gen de literatura cu acelasi interes,in preferintele mele raman cartile in care triumfa binele,frumosul, iubirea curata..ca in povesti,desigur:)..depinde iata mult de stapanul pesterilor cum sa faca in a scoate pe cititor din labirintul acestora,cu zambet pe fata sau cu lacrimi sterse pe furis..zic si eu!:)...

karina spunea...

Scriitorului..si nu numai...

Lumea e plina de patimi. Spiritul se zvarcoleste de multa vreme in spasmuri, e cuprins de convulsii - si, in toate acestea, artistul, gaseste mirajul fericirii...El e prea puternic pentru a accepta inertia, e prea mare prin mintea si sensibilitatea lui pentru a ramane placid, blazat.
Viata e prea scurta pentru a nu se grabi sa ajunga in miezul ei. Artistul e asaltat de chemari, de strigate, de tanguiri: panorama lumii il nauceste cu spectacolele ei.
Fara pasiuni, el e invalid, un impotent spiritual, un cadavru. Frica de tensiunea pasiunii e insasi frica de viata. Sufletul se implineste numai la temperaturi inalte. In valvataile razvratirii si iubirii, ale victoriei si infrangerii, ale veseliei si amaraciunii. Cine nu trece prin foc, se scorojeste in bataia vanturilor uscate. Ramane o mumie care nu poate nici sa traiasca, nici sa moara.
Desigur, sunt flacari care purifica si flacari care prefac sufletul in cenusa. Focuri care mistuie si focuri care produc diamante. Iubirea e cultul pentru om.

Artistul trebuie sa aiba disponibilitatea de a iubi umanitatea!

In sfarsit, pasiunea creatiei impune sacrificiu, renuntare - dar toate acestea sunt rasplatite pentru ca infinit mai mare este placerea de a zamisli, decat de a consuma...
Io-Karina

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
e tulburător ce îmi spui... :) Mulţumesc.
Mă gândeam ce poărere ai avea tu despre un artist, fie el şi ecriitor, care trăieşte într-o comunitate care nu înţelege nimic din ceea ce face el....Într-un loc unde nu are cu cine să comunice...

George,
da, e prea multă literatură tristă... Fericirea nu e, cum s-ar părea, doar un apanaj al proştilor... Oamenii foarte mari sunt adesea fericiţi, dar nu ştiu cât de interesanţi sunt ei pentru literatură. Probabil că trebuie să existe şi scriitori cu vocaţia fericirii. Sau e necesar să învăţăm lecţia fericirii.
Da, ce s-a pierdut cândva e bun pierdut. Cine a răbdat de foame nu se va săturat niciodată, iar umilinţa şi înfrângerile nu pot fi răscumpărate. De aceea îmi vine greu să accept ideea că o entitate, fie şi un zeu, ar putea spăla toate păcatele lumii. Recunoaşterea mea literară în cercurile din jurul Uniunii Scriitorilor este târzie şi nu-mi aduce satisfacţiile pe care mi le-ar fi adus la 20 de ani... Dar tu eşti tânăr, ai totul înainte.
Nici pe mine nu mă mai saltă de pe scaun "Un veac de singurătate" şi alte capodopere...

Ryana,
ai dreptate. Voiam numai să spun că operele care au tematica respectivă sunt socotite ca fiind mai reuşite artistic. Sunt mai căutate, mai comentate, mai mediatizate... S-ar putea să fie o mare eroare a întregului sistem axiologic şi oamenii de artă să-şi fi găsit o plăcere perversă în a exhiba suferinţa atunci când aceasta are relief artistic.
Până la urmă, la dracu cu tristeţea !... )

Şerban Tomşa spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Şerban Tomşa spunea...

Am recuperat şi cel de-al doilea comentariu al George căruia îi cer iertare pentru acest inexplicabil şi neplăcut incident.

GEORGE

"Ce voiam sa spun e ca resentimentele se metamorfozeaza intotdeauna in boli. Femeia are regretul ca a adus pe lume un fiu nerecunoscator si isi distruge ovarele in vreme ce fiul traieste drama neintelegerii celei ce l-a adus pe lume, distrugandu-si ficatul, locul unde se depoziteaza supararile grele.

Totusi imi place mult mai mult continuarea ta sugubeata, parca vad balacareala dintre veri si lumea din sat stransa ciopor in gura ulitii."

20 iunie 2010, 13:48

Şerban Tomşa spunea...

"al lui George"

George,
e bine de ştiut. Să ne ferim de resentimente, dar să ştii că uneori este foarte greu...

George Adam spunea...

Mai Serbane, nu stiu de unde ma scoti tu asa de tanar, ca am aproape varsta ta. Poate de-aia ne intelegem in atatea situatii dincolo de vorbe.

Şerban Tomşa spunea...

George,
:)
Sunt sigur că eşti cu mult mai tânăr...
Apropo, aveam impresia că doctorul Andrei Bâlbâie, de la spitalul "Dimitrie Gerota" din Bucureşti,- cel care m-a îngrijit în mod exemplar în 2006, când o luaem razna - este cu mulţi ani mai tânăr decât mine... L-am revăzut anul acesta şi am aflat cu stupoare că este mai în vârstă ( nu pot zice "mai bătrân") decât subsemnatul şi se pregăteşte să iasă la pensie. ( Cred că e colonel şi de aceea iese mai devreme...)Nu ăsta e cazul tău...

karina spunea...

Serban,

Cartile mustesc de mierea intelepciunii omenesti, cernuta prin generatii, distilata asemeni coniacurilor fine, dar ele nu inlocuiesc viata. Intelepciunea fara viata e ca o samanta aruncata pe stanca. Literatura cea mai zguduitoare e cea scrisa in sufletul nostru, de viata - cu mana ei aspra si tremuratoare, cu geniul adevarului trait. Viata scrie, noi trebuie sa traim. Chiar cu sacrificii...si neimpliniri...

karina spunea...

Io mi-am pictat o lume a mea, unde nu trebuie sa comunic cu nimeni...blogul tau e o exceptie, deoarece am gasit aici un ton linistitor...ieri am fost pe munte la Neamt si am mirosit culoarea ierbii:))

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
viaţa e, într-adevăr, totul... Încerc să consider cărţile o formă de viaţă...
Lumea ta e fascinantă, după cum ţi-am mai zis. Te felicit că ai puterea de a-ţi inventa propriul univers ! Nu vei fi niciodată pierdută...
Iarba... da, iarba miroase uneori a geneză şi a stele îndepărtate. Dar uneori suportă cruzimi înfiorătoare... Alaltăieri am văzut o pisică devorând, în iarbă, o privighetoare... Tocmai mă miram că nu mai aud cântăreţele nopţii...

karina spunea...

Existenta are numarate curse...
Suprema aspiratie a omului este sa-si depaseasca moartea prin creatiile vietii..asa ca scrie si ignora restul...viseaza si inspira mirosul visurilor...inchide ochii...

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
:)

karina spunea...

Mi-e frica de tunete, fulgere, intuneric si infinit:( Acum am citit ultimele tale randuri...Ma oprisem la Petrov...

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
şi pe mine mă înfioară ideea de infinit... E prea mult frig şi întuneric în Cosmos...
Mai mi este teamă de înălţime. Cred că în viaţa anterioară am murit căzând de pe un acoperiş foarte înalt... S-ar părea că am trăit în Antalia şi am fost alchimist... În vise îmi apar mereu străzile unui orăşel care îmi este foarte familiar, deşi sunt sigur că în această viaţă nu am trecut niciodată prin locurile respective... :)

karina spunea...

Oare cui nu i se intampla sa se trezeasca din somn uneori, scaldat in sudoarea rece a spaimei? Dincolo de toate astea, panica cea mai mistuitoare rezida din disparitia noastra fara urme...exact cum spuneam undeva, suprema aspiratie a omului este sa-si depaseasca moartea prin creatiile vietii...
Atat ramane din noi...
Sunt foarte dezamagita de insasi viata:(

karina spunea...

Astazi este prima zi de vara:))

Ryana spunea...

da, precum spunea si Octavian Paler;"nu moartea ma sperie ci vecinicia ei"...este intr-adevar infiorator,dar eu mizez pe ideea ca nu stim si nu mai simtim nimic in acele momente..poate somnul de noapte este preludiul mortii,cine stie..acum stii cu reincarnarea eu nu prea cred,insa desigur respect ideea fiecaruia...insa pe multi am auzit spunand ca au senzatia cum anume locuri le sunt familiare desi nu au fost pe acolo...eu spun insa ca acest aspect este urmarea multitudinii de informatii cu care interactionam..eu de exemplu in adolescenta cand citeam romanul "europolis"cu fiecare pagina citita parca si vizualizam locurile pe unde Evantia si nefericita Penelopa si-au intersectat destinul,astfel ca mai tarziu cand nici prin cap nu-mi trecea ca voi vizita Sulina,am avut surpriza sa-mi para ca parca as fi fost candva prin acele locuri...de aceea spun ca este posibil ca totul sa fie in imaginatia noastra si nu altcum...desigur repet,e posibil sa fie si adevarata teoria reincarnarii,insa teoria mea este ca venim pe aici fiecare de prin alte galaxii la scoala,poate pregatindu-ne pentru o alta dimensiune cine stie..scuza-mi pledoaria,dar chiar desi pare f.romantica dezlantuirea naturii prin zona ta,cred ca si eu as paraliza de frica...ai mei chiar rad de mine cand la vreme de fulgere si tunete,doar in camara nu mai intru de frica...sper ca s-au potolit furtunile si ca vei scrie ceva nemuritor pe acesta tema:)..cum se spune"tot raul spre bine"..sa fie!:)...

mariusaldea spunea...

http://mariusaldea.wordpress.com/2010/06/21/sfara-n-tara/

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
dacă avem norocul să întâlnim un anumit tip de oameni, scăpăm de toate spaimele...Dar...

Ryana,
ai dreptate. Sentimentul că anumite lucruri îţi par familiare are multe explicaţii.
Cu scrisul mă lupt... Am avut o serie de ghinioane şi caut să-mi intru în ritm...E ca atunci când dimineaţa îţi iese unul cu sec înainte şi îţi merge rău toată ziua...

Marius,
îl voi posta...

karina spunea...

Mi-e frica sa spun ca apartinem in primul rand naturii. Dincolo de mesajul genetic, in oameni se formeaza constiinta ca sunt particule ale naturii, celule ale organismului infinit si misterios. Tainica speranta a omului este reincarnarea...si nemurirea..
Mi-e greu sa spun ca am studiat arta religioasa si religia mea ortodoxa reneaga reincarnarea...si totusi in adancul fiintei mele tanjesc sau aproape cersesc reincarnarea...
Ganditorul de la Hamangia transmite si acum mesajul lui de inteligenta..un indemn catre oamenii tuturor timpurilor de a cobori in ei pentru a gasi cheia nemuririi...

Eu nu am gasit cheia nemuririi inca:(( si nu-mi doresc reincarnarea decat intro viata de artist :(( am si o lista lungaaaaaa, pentru atotputernic:))

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
Pitagora îşi amintea de toate vieţile anterioare. Ştia cu precizie unde, când fusese reîncarnat şi ce făcuse pe acolo... Lipsa de farmec constă în faptul că noi nu ne mai amintim nimic...
Ai fi surprinsă să afli de ce performanţe spirituale sunt capabili unii oameni. Cineva dintre ei este în lista mea de bloguri...
Ca să te conving de faptul că există viaţă după moarte îţi voi trimite mâine nişte fotografii cu Entităţi de Lumină...

karina spunea...

Asta ar fi "lumina de la capatul tunelului" ...sunt curioasa...

mmi spunea...

Eu mă simt eliberată de tot ce înseamnă "nebunie a naturii". Trăiesc la fiecare furtuna o stare de excitaţie soră cu patologicul şi îmi vine să ies, să înfrunt vântul, să mă cert cu fulgerele, să le arăt eu lor.
Cât despre cărţi, aş vrea să pot să îmi termin măcar nuvela, îmi e clar însă că a nu mă trăda în ce scriu (a nu mă dezice de mine fără a personaliza excesiv) e sinonim cu imposibilul. Îi iubesc însă pe cei care au reuşit. Acum îl recitesc pe Sabato.

Şerban Tomşa spunea...

Mmi,
e foarte interesant ce îmi spui... Ai reacţii de personaj care trăieşte din plin.
Mă interesează mult nuvela ta...
Şi mie îmi place Sabato. "Tunelul" e mai concentrat, iar "Dare de seamă despre orbi" e un text genial...

mmi spunea...

Tunelul mi-a plăcut şi mie cel mai mult. Despre eroi şi morminte este mai de tinereţe aşa, dar plăcut. Înainte de tăcere este emoţionant.

Şerban Tomşa spunea...

Mmi,
şi eu îl consider un mare scriitor... :)