Lar răsărit de Eden sau despre capodopere

Tocmai am recitit La răsărit de Eden de John Steinbeck şi mă întreb care ar fi specificul acestui scriitor în contextul generaţiei sale. Nimic din scriitura impecabilă a lui Hemingway, nici din polifonia narativă caracteristică stufoasele romane ale lui Faulkner,  atmosfera apăsătoare creată de Thomas Wolfe sau snobismul lui Fitzgerald. Steinbeck îşi croieşte poveştile după tiparele epice fundamentale pe care ni le oferă Biblia. Uneori e schematic şi tezist, simbolurile ies prea la suprafaţă, ca în arta naivă, dar personajele lui sunt memorabile, iar în dialoguri numai Caldwell şi Faulkner mai ţin cumva pasul cu el. Şi mai este ceva : la el, miza pe valorile umane pare a fi mai mare decât cea, obligatorie, pe artă.
Mă gândeam dacă literatura trebuie să parieze pe scriitură, pe marile adevăruri ale existenţei sau pe viaţă, pur şi simplu.  Interesant e că ruşii caută marile adevăruri, uneori în dispreţul stilului ( vezi Dostoievski ), dar, ca toţi marii scriitori moderni, ei nu neglijează rafinamentul estetic : Gogol, Cehov, Bulgakov...
Cred că o carte valoroasă este aceea în care se întrevede, dincolo de viaţă, de întâmplări şi amănunte relevante, una dintre Marile Poveşti Mitice ale lumii... Eventual cu motivaţia psihologică de rigoare... Atunci, vorba unui prieten, poţi spune : "Ah, de ce n-am scris-o eu !"
Redau un fragment din La răsărit de Eden, un roman care anticipează romanul pedagogic, ilustrat mai târziu de Hermann Hesse şi Siegfried Lenz. Poate că  în programa şcolară ar trebui incluse obligatoriu volume precum La răsărit de Eden, Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee, De veghe în lanul de secară de Salinger, Harfa de iarbă de Truman Capote, Modelul şi Ora de germană de Lenz şi destule altele.. Ar fi util să fie discutate, la clasă, capitole, scene şi paragrafe din aceste creaţii formatoare de caractere.

"Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întâmplă aproape oricui. Poţi câteodată s-o simţi cum creşte sau cum freamătă ca un fitil a cărui flacără se apropie de dinamită. Ai o senzaţie plăcută în stomac, o încântare a nervilor, a braţelor. Pielea gustă aerul şi fiecare inspiraţie e plăcută. Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde. Creierul se luminează şi toată lumea străluceşte în faţa ochilor. Omul a dus poate o viaţă cenuşie, pe un pământ cu copaci întunecaţi şi sumbri. Poate că evenimentele, chiar şi cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Şi apoi - câteodată, aureola îi sună în urechi un cântec dulce de greier, mirosul pământului îi încântă nările şi lumina ce se strecoară sub un copac îi mângâie ochii. După aceea din om ţâşneşte un torent care nu-l lasă, totuşi, secătuit. Cred că importanţa unui om în lume este dată de calitatea şi numărul aureolelor sale. Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume Ea este mama tuturor creaţiilor şi în asta constă deosebirea dintre un om şi toate celelalte vieţuitoare.
[...]Dacă aureola ar fi ucisă, suntem pierduţi."
 Da, pierduţi ca oameni, dar şi ca artişti...