Un om

Purta ochelari, avea o piele fină, albă şi un aer distins. O blândeţe liniştitoare emana din fiecare gest al său. Pronunţa fiecare cuvânt cu răbdare, calm, privindu-te în ochi. Îl cunoscusem în timpul studenţiei, când eu eram filolog, iar el medicinist... Locuiam amândoi în Complexul Studenţesc Grozăveşti şi ne ciocneam deseori pe culoarele întunecate, dar pline de poezie, ale campusului... Ajunsesem să ne salutăm fără să ne cunoaştem numele. Într-o zi însă el mă abordă şi îmi solicită nişte lămuriri în legătură cu un poet român. Am intrat în camera lui şi din convorbirea noastră de o oră şi jumătate am dedus că viitorul medic citise mai mult decât majoritatea colegilor mei... Ştia Biblia şi romanele lui Augustin Buzura pe dinafară. Îi plăcea Nichita Stănescu şi încercase şi el să scrie nişte poeme. Mi le-a citit. Erau extraordinare, emanând un talent viguros, seducător. L-am încurajat să mai scrie şi ne mai întâlneam uneori întâmplător, pe scări sau în parc, schimbând câteva cuvinte. Excedat de colegii mei care scriau tot timpul şi îmi citeau din "operele" lor, evitam să-l mai întreb dacă a mai pus ceva pe hârtie. Apoi am pierdut legătura cu el.
Trecând în această vară printr-o localitate de munte, l-am recunoscut în uşa unui dispensar comunal. Am încetinit şi l-am privit cu atenţie. Îşi pierduse frumosul său păr inelat, îi mai rămăseseră pe marginile capului nişte şuviţe albe, dar era el, nu mai încăpea nicio îndoială. Am oprit maşina şi l-am strigat tocmai când voia să intre în cabinet.
Am stat apoi de vorbă cu el vreo trei ore. L-am întrebat dacă e împăcat cu viaţa, dacă mai scrie, dacă are prieteni... Tâmpeniile de rigoare...
- Când am venit aici, toată lumea m-a luat în braţe, E drept că oamenii veneau continuu peste mine, la orice oră, cu tot felul de rugăminţi, pe care nu le puteam refuza... Îi socoteam prieteni şi nici nu putea fi vorba de o răsplată sau de contraserviciu... Credeam că sunt fraţii mei...
- Da, da, şi pe urmă ai văzut că te vorbeau pe la spate...
- Ehe, asta nu e nimic... Că mă analizau din creştet până în tălpi era o chestie neînsemnată... Ce vrei să facă ? Să-l citească pe Kant ? Discută unii despre alţii...Nu pot să nu recunosc că am fost oarecum scârbit când am auzit că discutau de zor amănunte din viaţa mea care nu-i priveau în niciun fel.... Auzi, mă ? Ei, care erau plini de vicii, făceau tot felul de afirmaţii despre mine... Ştiu, poţi să-mi vorbeşti despre lipsă de educaţie, incultură şi altele, dar a te vârî cu bocancii în existenţa cuiva este un gest care nu are nicio scuză...Surpriza a fost când am văzut că oamenii care nu apelaseră la mine, din timiditate, mă urau şi-mi găseau nod în papură. Pe alţii îi ajutasem şi pe ei nu... Asta nu se putea ierta. Dar culmea e că ăia pe care îi ajutasem, ştiindu-se datori, fugeau de mine ca nu cumva să le solicit servicii prin care ei să-şi plătească datoriile vechi, care îi apăsau pe conştiinţă... Erau, de fapt, datorii morale pe care ei mi le plăteau într-un mod original, adică vorbindu-mă de rău pe unde apucau... Mă înjurau în cor şi ajunseseră să se convingă singuri că eu eram cel mai mare duşman al lor... Ciudaţi sunt oamenii ! În anumite comunităţi, e mai bine să nu întinzi mâna nimănui, fiindcă dai de belea... Să stai în banca ta şi să-ţi vezi de treabă...
- Credeam că numai la câmpie se întâmplă chestii din astea... Sper că nu te afectează ...ăăă... Aşa e peste tot...
- Asta nu mă încălzeşte cu nimic... Dar nici nu mă consum...Cel puţin nu te mai iluzionezi că ai prieteni şi aşa mai departe...Ha, ha, ha...
- Ai avut timp de scris...
M-a privit mirat şi mi-a zis :
- N-am mai scris un rând din timpul studenţiei.
Mi s-a tăiat respiraţia.
- De ce ai făcut o asemenea crimă ? Să-ţi înăbuşi un talent mai mult decât evident...
- Nu, nu e aşa... Am înţeles că nu am nevoie de artă... Să-ţi explic... Dacă luăm un pietroi sau un scaun şi îl punem pe un soclu, am realizat o operă de artă... Dar mie lucrurile şi fiinţele mi se par mai interesante aşa cum sunt ele în realitate... Vii, diverse, orbindu-te cu lumina şi cromatica lor, emanând miresme.... Pe o pânză, pe un soclu sau într-o pagină, totul este mort, trist, solitar, tragic... E ca o conservă cu termen de garanţie... E adevărat, unele creaţii nu prea expiră, dar sunt puţine... Pentru mine, o femeie dintr-o carte nu mă va fascina niciodată precum una adevărată, care merge pe stradă, surâde şi îşi scutură părul... Şi, pe urmă, literatura e mai nerecunoscătoare decât viaţa... Te secătuieşte afectiv şi nu-ţi dăruieşte nimic... Uneori doar înjurături din partea unor cititori de ocazie, pe care le poţi obţine şi gratis... Nu poţi comunica, prin cărţi, cu oamenii simpli...
Am căutat să-l contrazic, repetând truisme despre arta care e mai autentică, mai profundă şi mai puternică decât viaţa, precum talourile lui Apelles, dar mi-a răspuns, zâmbind, că astea sunt poveşti...
Ne-am despărţit, promiţându-ne să ne revedem, dar amândoi ştiam că nu ne vom reîntâlni niciodată...
Pe drum, în maşină, nu-mi puteam explica de ce, în cursul întrevederii cu doctorul, spusesem numai prostii. Am pus totul pe seama faptului că fusesem sincer emoţionat... Nu avusesem puterea de mă preface că sunt... artist.
Şi nici acum n-o am...

P.S. O vreme mă voi odihni şi voi trece mai rar pe aici...