luni, 6 decembrie 2010

Coiful plin cu nasturi de aur

Nu-mi vine să cred că am trăit, asemenea personajelor lui Márquez, într-o comunitate aflată în zorii civilizației...
Casele de la perfieria localității nu aveau nici garduri ( oamenii puneau niște grămezi de mărăcini pentru a-și delimita proprietățile de șosea...), iar curentul electric era un pod prea îndepărtat... Îmi aduc aminte că, mai târziu, când am introdus iluminatul bazat pe electricitate, cel mai încântat din întreaga familie a fost câinele. Se uita la becul aprins afară, se gudura și scheuna de bucurie...
În fața casei în care locuiam pe atunci, stătea ciobanul satului, care la două-trei zile făcea de petrecanie unei oi sau unui miel. Când îl vedeam, peste drum, că ia mielul între picioare și îl taie, mi se muiau picioarele de mila micului animal. Ierbivorul era jupuit și tranșat, iar pulpele și coastele erau agățate, prin casă, de cuie bătute îm perete. Când intram în casa păstorului, vedeam carnea acoperită cu mii de muște, dar lucrul acela nu părea să-l deranjeze pe om. Sub patul în care dormea, sub un coș, avea un iepure sălbatic pe care îl hrănea cu trifoi, pentru a-l sacrifica mai târziu... Uneori îi dădea drumul prin casă și iepurele se hârjonea cu pisica. Eram mirat că pisica, deși mai mică, era mai îndrăzneață și îl tăvălea pe iepure prin toate ungherele...
Curtea oierului era acoperită cu un troscot verde și gras. La spatele casei avea tufe de zmeură cu cele mai parfumate fructe din lume. Lângă grămada de bălegar se afla un dud negru în care ne urcam toți copiii din marginea aceea de cătun.
În spatele bojdeucii mele locuia un bătrân cumsecade, care făcuse tot războiul, dar nu împușcase niciun inamic. Trăsese, pur și simplu, în sus. Avea duzi albi, în care mă lăsa să mă cațăr și cultiva tigve ( tătarce, tâlvi ) ), niște plante care produceau un fel de dovleci lunguieți, goi pe dinăuntru, folosiți ca vase pentru păstrarea laptelui sau vinului. În odaia din față, moșul avea un iepure uriaș, împăiat, pe care mi-l arăta cu mândrie de câte ori mă duceam pe la el... Bătrânul acela trăia cu impresia că Dumnezeu, întrupat într-un moșneag zdrențăros, trecuse într-o zi pe drum și îi ceruse apă. Vecinului meu nu i-a plăcut cum s-a exprimat străinul și l-a refuzat... Abia după aceea a avut revelația că cerșetorul fusese însuși Creatorul nostru...
Când s-au săpat primele șanțuri pe marginea drumului, mama mea a găsit o cască soldățească, de război, plină cu niște nasturi confecționați dintr-un metal galben. Nasturii erau marcați cu un blazon impresionant ( cred că erau niște arme vegheate de o acvilă ) și nu erau deloc oxidați, în ciuda timpului îndelungat în care stătuseră în pământ . Probabil că fuseseră îngropați în timpul celui de-al doilea război mondial ... Casca mi se părea un fel de coif arhaic, de pe vremea primilor strămoși și era ruginită bine... Nimănui nu i-a trecut prin cap că nasturii aceia regali ar fu putut fi de aur. În orice caz,  moșul cu tigvele și iepurele împăiat a luat atât casca, cât și nasturii, „să se uite la ele”. Apoi toată lumea a uitat de întâmplare. Poate că venerabilul pacifist își dăduse seama de adevărata valoare a obiectelor găsite  pe fundul gropii făcute pentru scurgerea apei...

9 comentarii:

Ryanna Pop spunea...

...şi "venerabilul pacifist",măcar a folosit aurul în folosul civilizaţiei,aşa fel încât să renunţe la sacrificiul bietelor animale,mulţumindu-se cu procurarea acestora pt.bunăstarea lui de pe la supermarket?...sau a devenit personajul live,Hagii Tudose,sau avarul lui Molier:)..

Şerban Tomşa spunea...

Ryanna,
cred că moșul a ascuns nasturii ăia pe undeva, fiindcă se temea ( era în anii 60) și ori nu a putut să-i valorifice, ori a uitat de ei, fiindcă a murit tot sărac, la 92 de ani...
Cu câțiva ani înainte, o bătrână negustoreasă de vopsea a decis să fie îngropată cu o dublă ( pentru cereale ) plină cu monede de argint, cu chipul regelui pe ele...
Mai recent, când eram deja profesor, niște romi care demolau casa unui grec bogat ( o cumpăraseră ), au găsit, zidită în horn, o servietă burdușită cu monede de aur : icușari, mahmudele, etc... Câteva kg de aur. S-au dus la cârciumă și au încercat să plătească băutura cu aur. Pe vremea lui Ceaușescu ! I-a luat miliția, i-a bătut și le-a scos toți firfiricii. Ulterior, milițienii au raportatr că au recuperat câteva grame de aur... Asta e. Unii proști ( deși norocoși ), alții descurcăreți...

Ryanna Pop spunea...

eu mi-amintesc ,cum în copilărie mă jucam cu grămezi de monede cu chipul regelui Mihai şi Carol parcă,pe la bunici...ei îmi spuneau că sunt din argint ,şi că le-au rămas în urma reformei monetare după instaurarea comunismului...cum personal nici aurul nici argintul nu m-au tentat vreodată,le dăruiam oricui mi le cerea...aşa se face că mi-am păstrat doar o monedă cu chipul regelui Mihai,pe care chiar nu-mi mai aduc aminte ce sau pe unde am lăsat-o...acum după ce mi-ai spus si povestea bătrânei ingropate cu monedele de argint,mă gândesc eu..uite domne,ce înmormântare am ratat eu!:)))))

Şerban Tomşa spunea...

Ryanna,
știai că acelea nu erau adevăratele averi... Dar acum ne-ar fi prins bine... :)

Ryanna Pop spunea...

Şerban,
şi dacă aş fi ştiut că sunt valori...deşi intuitiv le asociam cumva cu monedele descoperite de arheologi din apuse vremuri...,tot nu le-aş fi păstrat,ptr.că mai mult sufăr dacă rătăcesc sau pierd o carte decât o bijuterie..nu vreau să fac pe modesta,să fiu ipocrită nici atât,dar personal nu tânjesc după averi materiale...îmi ajunge cât am,nu vreau mai mult,şi încerc pe cât posibil să nu mă ataşez de nimeni şi nimic până la obsesie...e o luptă grea cu mine,uneori îmi reuşeşte alteori mai puţin,dar nu renunţ:)...am învăţat că nimic nu-i veşnic pe pământ,că sentimentele sunt trecătoare,că mai curând sau mai târziu uitarea înghite tot,şi că în final nimeni nu-i de neînlocuit,mai ales eu....important este să nu las loc regretelor de nici un fel:)...
o zi frumoasă!

Anonim spunea...

Unii au noroc sa descopere 'sacul cu noroc', dar sunt mult prea cinstiti sa profite ... Cred ca celor care au mucit o viata intreaga, le este greu sa creada ca un cocos ar putea lasa la usa lor o punguta cu bani ...

Şerban Tomşa spunea...

Fanfan,
un foat profesor de-al meu a visat toată viața că va găsi o traistă cu bani... Și a ajuns, pe urmă, primar... Totul e să crezi cu tărie în visul pe care îl ai...
Unii oameni care au comori nu le arată și nu le folosesc pentru confortul imediat...

Anonim spunea...

Sau le e bine asa cum sunt si nu simt nevoia unei schimbari, automat indusa de o pleasca neasteptata. Pare cam romantica viziunea mea dar cine stie or fi.

Şerban Tomşa spunea...

Vreauultimulloc,
romantică, dar s-ar putea să fie adevărată...