Coiful plin cu nasturi de aur

Nu-mi vine să cred că am trăit, asemenea personajelor lui Márquez, într-o comunitate aflată în zorii civilizației...
Casele de la perfieria localității nu aveau nici garduri ( oamenii puneau niște grămezi de mărăcini pentru a-și delimita proprietățile de șosea...), iar curentul electric era un pod prea îndepărtat... Îmi aduc aminte că, mai târziu, când am introdus iluminatul bazat pe electricitate, cel mai încântat din întreaga familie a fost câinele. Se uita la becul aprins afară, se gudura și scheuna de bucurie...
În fața casei în care locuiam pe atunci, stătea ciobanul satului, care la două-trei zile făcea de petrecanie unei oi sau unui miel. Când îl vedeam, peste drum, că ia mielul între picioare și îl taie, mi se muiau picioarele de mila micului animal. Ierbivorul era jupuit și tranșat, iar pulpele și coastele erau agățate, prin casă, de cuie bătute îm perete. Când intram în casa păstorului, vedeam carnea acoperită cu mii de muște, dar lucrul acela nu părea să-l deranjeze pe om. Sub patul în care dormea, sub un coș, avea un iepure sălbatic pe care îl hrănea cu trifoi, pentru a-l sacrifica mai târziu... Uneori îi dădea drumul prin casă și iepurele se hârjonea cu pisica. Eram mirat că pisica, deși mai mică, era mai îndrăzneață și îl tăvălea pe iepure prin toate ungherele...
Curtea oierului era acoperită cu un troscot verde și gras. La spatele casei avea tufe de zmeură cu cele mai parfumate fructe din lume. Lângă grămada de bălegar se afla un dud negru în care ne urcam toți copiii din marginea aceea de cătun.
În spatele bojdeucii mele locuia un bătrân cumsecade, care făcuse tot războiul, dar nu împușcase niciun inamic. Trăsese, pur și simplu, în sus. Avea duzi albi, în care mă lăsa să mă cațăr și cultiva tigve ( tătarce, tâlvi ) ), niște plante care produceau un fel de dovleci lunguieți, goi pe dinăuntru, folosiți ca vase pentru păstrarea laptelui sau vinului. În odaia din față, moșul avea un iepure uriaș, împăiat, pe care mi-l arăta cu mândrie de câte ori mă duceam pe la el... Bătrânul acela trăia cu impresia că Dumnezeu, întrupat într-un moșneag zdrențăros, trecuse într-o zi pe drum și îi ceruse apă. Vecinului meu nu i-a plăcut cum s-a exprimat străinul și l-a refuzat... Abia după aceea a avut revelația că cerșetorul fusese însuși Creatorul nostru...
Când s-au săpat primele șanțuri pe marginea drumului, mama mea a găsit o cască soldățească, de război, plină cu niște nasturi confecționați dintr-un metal galben. Nasturii erau marcați cu un blazon impresionant ( cred că erau niște arme vegheate de o acvilă ) și nu erau deloc oxidați, în ciuda timpului îndelungat în care stătuseră în pământ . Probabil că fuseseră îngropați în timpul celui de-al doilea război mondial ... Casca mi se părea un fel de coif arhaic, de pe vremea primilor strămoși și era ruginită bine... Nimănui nu i-a trecut prin cap că nasturii aceia regali ar fu putut fi de aur. În orice caz,  moșul cu tigvele și iepurele împăiat a luat atât casca, cât și nasturii, „să se uite la ele”. Apoi toată lumea a uitat de întâmplare. Poate că venerabilul pacifist își dăduse seama de adevărata valoare a obiectelor găsite  pe fundul gropii făcute pentru scurgerea apei...