Două poeme de RADU VANCU

Sunt onorat să găzduiesc, pe blogul meu, două poeme de Radu Vancu, un adevărat senior al poeziei românești de azi, după cum scria Horia Gârbea. De o frumusețe copleșitoare, poemele lui Radu Vancu plutesc în cerul marilor creații, respirând forță artistică și uimindu-ne prin frapanta lor noutate.
Blogurile lui Radu Vancu :

http://raduvancu.unspe.com/
http://sebastianinvis.unspe.com/
http://ocarteofraza.unspe.com/

„Poezia lui Radu Vancu nu seamăna cu nimic din ce se scrie în prezent în literatura română. Este un virtuos de tipul lui Malmsteen, în solurile sale de Chitară, încercând a forța cu toate mijloacele limitele tehnice ale artei, dar are în acelasi timp rafinamente demoniac-senzuale ale unui Steve Vai, exercitând o atracție comparabilă cu a unor veritabile concerte rock din anii '80-'9”.
                                                                                                                       Dragoș Varga

„Sebastian în vis, volumul lui Radu Vancu este una dintre acele bijuterii literare care îmbină virtuozitatea lingvistică, de cea mai bună calitate, cu imaginarul fantast si fantastic, livresc, popular, mitologic, în cadrul unor poeme seducătoare si rafinate care conturează un univers populat de Nietzsche-piticot, Statu-Palmă-Barbă-Cot, mini-behemot, o licornită, maurul neghinită, broscoporc, pisicâine, personaje menite să favorizeze o bună si armonioasă dezvoltare a Omuletului din Subterană care se transformă în Supraomulet, sau invers, adică Sebastian. O asemenea gingăsie literară nu s-a mai întâlnit de la Gellu Naum încoace, si până după Vancu nici nu se va mai face. ”
                                                                                                                       Cosmin Perța

„Gamei cunoscute de obsesii, generaționiste sau individuale, el îi adaugă, de fapt, un sparing-partner redutabil. Izbitoare la început prin intensitate, alcoolurile par să se evapore pe parcursul lecturii. Performanța Monstrului fericit rezidă, prin urmare, nu, cum greșit s-ar putea crede, într-o penetrație, ci într-o absorbție tematică fără rest. Diferența aceasta separă, în genere, poezia irelevantă de literatura adevărată. Pe aceasta din urmă, Radu Vancu o are în sânge. ”
                                                                                                                      Cosmin Ciotloș
 
Radu Vancu ( n. 1978 ) este autorul următoarelor volume :

Epistole pentru Camelia, Editura Imago, Sibiu, 2002;
Biographia litteraria, Editura Vinea, Bucureşti, 2006;
Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute (eseu), Editura Vinea, Bucureşti, 2007 ;
Monstrul fericit, Ed. Cartier, 2009
Sebastian în vis, Ed. Tracus Arte, București, 2010.
Amintiri pentru tatăl meu , EdituraVinea, Bucureşti, 2010;
Eminescu. Trei eseuri , InfoArt Media - Argonaut, Sibiu - Cluj, 2011 ;
Cele mai frumoase poeme din 2010,Tracus Arte, Bucureşti, 2011, coeditor împreună cu Claudiu Komartin.


Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi :

„Când se apropie visul de câte unul,
craniul începe să-i strălucească
de o lumină stângace, zici că s-ar aprinde

o lumină într-o casă demult părăsită,
se aprinde apoi altul, şi încă unul,
pâlpâie mormintele ca LED-urile pe o iconiţă tristă

şi totu-i în general aşa de lucrat în Photoshop,
încât craniile morţilor mai esteţi
au o lumină îmbujorată de stânjeneală.

Iar când visele vin cu adevărat,
năvălesc peste noi fluturi în valuri foşnitoare
şi unde era inimă, e grădină de trandafiri”.

Pleoapele ţi se zbat precum aripile fluturelui
şi auzi vocea şoptind clar:
taci, inimă, şi rabdă. Zvâcneşti şi te ridici gâfâind.

Însă unde era inimă e o iarbă deasă;
sângele ţese prin carne un giulgiu rece;
creierul zace peste corp ca o lespede.

Când Sebastian vorbeşte într-un târziu prin somn,
prin cameră se răspândeşte în valuri foşnitoare
o mireasmă puternică de trandafiri.

*


Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi :

„Când mă visează maică-ta,
în inimă îmi înfloresc lanuri de foliculină.
Spicele ţâşnesc ca nişte şrapnele

afară din carne, străpung lemnăria
şi, înalte cât Sebastian, îşi leagănă umbra deasă
deasupra sicriului arătos ca un ghiveci cu arpagic.

Cât ai clipi, inimile morţilor au o reacţie în lanţ,
din toate ţâşnesc şrapnele de spice
şi peste Atacama de sicrie foşnesc acum

valuri din graminee de foliculină.
Unde era deşert, acum e mare.
Unde era inimă, acum e foliculină.

Iar noi, morţii, stăm pe fundul mării,
uluiţi ca nişte balene eşuate pe un ţărm
peste care aerul se face deodată mare.

Îngerii zboară în rotocoale peste lanuri,
intoxicaţi de mireasma de foliculină în floare.
ca un copil care bea pentru prima dată vodcă.

Apoi spicele se retrag în pământ, şrapnelele implodează.
Unde era mare, acum e deşert.
Unde era foliculină, acum e inimă seacă.

Noi, morţii, ca nişte beţivi experimentaţi
după o noapte crâncenă, ne ţinem firea,
deşi carnea moartă arde pe noi de parc-ar fi vie.

Însă îngerii îşi varsă maţele peste pământul gol,
sute de îngeri intoxicaţi vomând sincron,
puştani ingenui după o noapte la Woodstock.

Şi aşteptăm cu toţii visul
cum aşteptam ziua de salariu.
Iar până la urmă îngerii nu vor mai borî,

va arde carnea pe ei ca pe noi, nefericiţii,
însă viaţa lor nu va mai fi nici ea
decât valuri de foliculină & de vodcă.

Unde era inima lor, va fi foliculină.
Oriunde e deşert, va fi mare.
Totul verde şi arătos ca un ghiveci cu arpagic.”