Am citit târziu Nu există țară pentru bătrâni de Corman McCarthy, având mereu în minte ecranizarea făcută după roman. Am văzut de două ori filmul și am fost fascinat de ucigașul plătit jucat de Javier Bardem, care aici semăna, în mod straniu, cu scriitorul Mircea Cărtărescu. În schimb, figura distrusă de cratere, pâraie și pârâiașe a lui Tommy Lee Jones, interpretându-l pe șeriful Bell, mi-a făcut rău. (Aceeași senzație am avut-o când l-am văzut pe Richard Burton aproape descompus, interpretându-l pe Richard Wagner. )
Pe scurt, cartea m-a dezamăgit, cu toate că mi-au plăcut multe lucruri din text : stilul limpede, acțiunea bine condusă, deși uneori încărcată de amănunte inutile - când un personaj intră în mașină ori în casă, sunt înregistrate toate butoanele și clanțele pe care respectivul le atinge -, oralitatea reconfortantă, dialogurile vii, convingătoare, deși de cele mai multe ori prea lungi.
Dacă ar fi fost scrisă de un român, narațiunea ar fi părut chiar mai bună decât este. Poate fiindcă românii, cu puține excepții, nu stăpânesc arta de a încheia o operă epică de mari proporții. Iar finalul opului lui McCarthy e slab. Când mă gândesc însă la Faulkner și la marile romane americane, îmi dau seama că Nu există țară pentru bătrâni nu are suficientă forță artistică. În fond, e o creație apăsat cinematografică și oarecum sentimentală. Omenesc, prea omenesc, în detrimentul esteticului !
Ca scriitură, Corman McCarthy este o variantă mai apropiată de noi, mai naivă, mai colorată și mai stângace a lui Ernest Hemingway.
12 comentarii:
Bardem a jucat genial !
Am văzut filmul, n-am citit cartea, dar filmul mie personal mi s-a părut a fi bun; un film bun!
În momentul când vii cu artileria grea, precum Faulkner, ori Hemingway, sting televizorul! :)
Invizibilul,
sunt de acord. M-a impresionat.
Scorchfield,
mi se pare că filmul e mai bun decât cartea. Dar ai dreptate : sunt nedrept cu McCarthy, comparându-l cu niște genii absolute. Întrebarea e de ce nu mai apar cărți de calibrul celor de odinioară. Poate fiindcă acum autorii sunt mai puțin scriitori și mai mult specialiști-comentatori-eseiști-profesori de naratologie ? În loc să povestească, pur și simplu, își fac tot felul de probleme.
Crezi că Faulkner ar fi fost în stare să scrie critică literară de înalt nivel ?
Despre Faulkner am să-ți scriu mâine, am un citat și nu vreau să-l stric cu memoria mea slabă, cât despre poveste, ea decade în favoarea vizualului, iar CD-urile ce ne fac să auzim poveștile și să nu le citim, sunt precum chibriturile, ard repede și nu rămâne mare lucru!
Scorchfield,
sugestivă comparația cu chibriturile !
Da, după civilizația cuvântului urmează cea a imaginii.
Aștept mâine citatul.
≪...împingînd ușa înapoi doar cu o secundă înainte ca armăsarul, el însuși de aceeași culoare ca și întunericul de cerneală de dinăuntru, să fi erupt în lumina lunii ca și cum ar fi fost legat de ușă cu o funie nu mai mare decît un lanț de ceas.
Năvăli nechezînd. Era impresionant, parcă zbura : o masă furioasă de culoarea pierzaniei sau a miezului nopții învîrtindu-și coada asemeni unor flăcări negre, sub razele lunii, aratînd nu ca moartea deoarece moartea e stasis ci ca un demon : o forță brutală dezlănțuită nicicînd schimbată, țîșnind în lumina lunii, nechezînd, galopînd impetuos în cerc, zvîrlindu-și capul într-o parte și într-alta, căutînd să dea de un om pînă îl zări în cele din urmă pe domnul McCallum și încetă să mai necheze și se repezi spre el, nerecunoscîndu-l decît în clipa în care domnul McCallum se desprinse de lîngă perete și strigă la el.
Atunci calul se opri, cu trupul încordat, proptindu-se cu picioarele dinainte...≫
William Faulkner, Gambitul calului, Univers, 1993, pag.199-200.
Scorchfield,
da, asta se numește forță artistică ! Faulkner este uluitor.
În general Faulkner nu se aruncă pe metafore, stilul său este exact. Descrierea, chiar amănunțită nu trece în metaforă, mesajul contează.
Am ales acest citat, sigur mai sunt și altele, pentru forța cu care alege momentul unui eveniment pentru a-l descrie, un lucru destul de rar -precum am mai scris, în toate scrierile lui, dar când o face, demonstrează de fapt genialitatea sa socială. Faulkner este un scriitor social, privește lumea prin păienjenișul uman creat de caractere, care poartă în ele dorințe!
Scorchfield,
admirabile observații ! Mă întrebam dacă îți plac Steinbeck, Fitzgerald și Hemingway. Și care dintre ei mai mult.
Steinbeck este după părerea mea, care este de obicei foarte subiectivă, cel mai bun; trebuie odată să explic cum stă cu iarna vrajbei noastre ! :)
Scorchfield,
trebuie să recunosc că și eu îl citesc tot pe Steinbeck cu cea mai mare plăcere. Faulkner e obositor, iar ceilalți sunt sub cei menționați. Tot o părere subiectivă.
Trimiteți un comentariu