duminică, 4 decembrie 2011

VALENTIN EMIL MUȘAT : un frumos nebun al literaturii române

… și al căminelor studențești de altădată.
Când l-am cunoscut, Emil era un tânăr cărturar care mă fascina cu poveștile sale, aducătoare de aer tare, carpatic, și de aromele unor biblioteci ticsite cu scrierile lui Rabelais. (Cam în aceeași perioadă am mai avut un prieten care mă încânta cu poveștile sale de vânătoare, dintr-un sat de munte, mitic : Marius Bădițescu. ) Rareori am văzut un profesionist al lecturii și al scrisului autentic precum Emil și impregnat până în vârful unghiilor de spiritul viu al cărților citite, vizibil în rostirea sa unică, irepetabilă. Dar, pe atunci, el îmi ascundea faptul că era autorul unor poeme de o frumusețe fără termeni de comparație.
După ce în primul an de facultate locuisem în Grozăvești, blocul D, în toamna lui 1978 am poposit în 6 Martie. Destul de incomodat de aspectul camerelor mai mari în care încăpeau șase paturi, îi spusesem lui Laurențiu Dumitrescu, colegul nostru care răspundea de cămin, că nu mai vreau să stau în același staul cu Romulus Bucur, care era cu un an înaintea mea. În Grozăvești avusesem niște conflicte cu el, aproape toate din vina mea, arădeanul avusese de suferit, iar eu mă simțeam vinovat față de el. Romulus era un student eminent care își vedea de treaba lui, ardelean serios, dar avea și simțul umorului. Un umor special, macabru. „ Nu se poate, mi-a zis Laurențiu. Romulus a venit ieri și când l-am întrebat cu cine dorește să stea în cameră, a zis că vrea cu tine.” I-am cerut iertare, în gând, lui Romulus.  Aveam să constat cu surprindere, de-a lungul anilor , că multora le plăcea să locuiască împreună cu mine. În Grozăvești, unde studenții erau repartizați câte doi în cameră, eu făceam parte dintr-o echipă de trei, împreună cu Marin Neagu și Florin Pripoae. Am spus : „ Nu e nicio problemă. Dacă el vrea cu mine, nu-l refuz. Vreau și eu cu el ! Chiar îmi place Romulus.” Începusem să-mi aranjez lucrurile, urma să-mi pun pe pat cearșafurile și pătura, când în dreptul ușilor deschise s-a oprit cineva care mă privea cu atenție. Cine a stat în 6 Martie știe că fiecare cameră este prevăzută cu un mic hol care are rolul de vestiar. Abia după ce deschideai a doua ușă puteai intra în încăpere. Vreau să spun că în ziua aceea de toamnă erau deschise ambele uși, iar Laurențiu plecase. Am ridicat capul și am zărit un tânăr frumos, cu plete castanii și ochi verzi, inteligenți, care mă iscodea de pe hol. Am ieșit, ne-am strâns mâinile și așa l-am cunoscut pe Emil.
Când ești tânăr și te consideri un geniu, ți se pare normal să fii înconjurat de genii și să nu-ți bați capul prea tare pe chestia asta. Vei face caz de scenele respective abia mai târziu, când îți vei scrie memoriile. Pe atunci era un lucru obișnuit să te ciocnești de celebrități la tot pasul. În fiecare zi zăream pe Bulevardul Elisabeta un bătrân plin de distincție, cu o figură sictirită, urcând dinspre Cișmigiu spre Universitate. Era D: I. Suchianu. Octogenar fiind, mergea iarna la ski ( până și-a fracturat un picior ! ) și umbla cu femei tinere, în ciuda moralei comuniste care ți se impunea, pe vremea aceea, cu miliția. Într-o zi mă aflam în vechea librărie a Cărții Românești, discutând cu niște colegi. Vânzător era acolo Mircea Nedelciu. Când am ajuns la ușă, un amic m-a întrebat ceva și m-am întors cu spatele către intrare, ieșind dandaratelea. Așa se face că am dat peste un pitic, cu o traistă mare agățată de umăr și cu niște mustăți lungi, fioroase și comice în același timp. Era Marin Sorescu. I-am cerut scuze și am trecut mai departe. Dar întâlnirea cu Geo Bogza, în Cișmigiul acoperit de nămeți ? Pe atunci consideram că e normal ca în fiecare zi să mi se întâmple lucruri ieșite din comun. Unul dintre miracolele permanente pe care le trăiam era talentul literar absolut uluitor pe care îl avea Valentin Emil Mușat. Simțisem asta, cu toate că el, de o discreție proverbială, , nu m-a încolțit niciodată prin vreun ungher pentru a-mi arăta textele sale. De asemenea, cât am fost colegi, n-a citit niciodată la Cenaclul de Luni. Ca și mine, de altfel. Cei mai mulți umblau cu propriile opere în mână și te transformau în ascultător, pe unde te prindeau. Puteai însă să-ți dai seama de geniul artistic al lui Emil din tot ce spunea ori făcea el. Aș fi putut deduce cum scria după cum vorbea și trăia. Semăna, din acest punct de vedere, cu Stratan. Dar în timp ce calambururile lui Nino erau făcute cu scopul precis de a plăcea, vorbele lui Emil izvorau din el în mod organic, cu o bucurie pantagruelică a împărtășirii din dumnezeirea cuvintelor. Dacă teribilismul lui Ivan sau Banu era incomod și avea ținte clare în realitate, nonconformismul lui Emil era artă pură, făcută din bucuria întru cuvânt și sortită să rămână nealterată de timp. Fantezia lui nu avea frontiere, iar felul în care ne împărtășea viziunile sale ne făcea să jubilăm. Emil era un spectacol perpetuu, un vulcan din care irumpeau vorbe de duh și povestiri revelatoare în care granița dintre realitate și ficțiune era ștearsă în mod deliberat. Într-o zi mi-a zis :
- Știi că X scrie o carte ?
- Zău ? m-am mirat. Ce carte ?
- „Viața în băi, mâncăruri și petreceri a preacuviosului Mitică”.
Am folosit expresia asta decenii în șir, citând sursa, și mulți care au auzit-o de la mine o utilizează în variate împrejurări.
Emil scotea în evidență grotescul ascuns în detaliile aparent nesemnificative care ne asaltau zilnic.
- Fusei pe la A., povestea Emil.
- Da ? eram eu curios, știind că urmează o bombă.
A. era unul care se căsătorise cu o fată mult mai solidă decât el. O mai prindea cu câte un negru, iar ea își bătea bărbatul și îl arunca pe fereastră.
- La chiuvetă, continua Emil, erau puse la uscat două perechi de chiloți. Una era de cinci ori mai mare decât cealaltă !
Sau :
- M-am întâlnit cu Stratan la intrarea în holul facultății, zicea Emil cu alt prilej. Eu intram, el ieșea.
- Și ?
- L-am întrebat : „ Ce mai faci, băi, Nino ?”. Știi ce mi-a răspuns ? „ Ce să fac, bă ! Mă pregătesc și eu să mă duc pe la București !
De ziua lui Ionică Banu, Emil se cinstise la greu cu băiatul blond și înalt. Era duminică și Geta Urziceanu, iubita lui Ionică, era plecată acasă. O așteptau amândoi, cu nădejdea că fata va aduce ceva de mâncare. Întorcându-mă de la cantină, am fost martorul întâlnirii lor cu Geta. Se întâmpla la ușa blocului C, din 6 Martie.
- La mulți ani, dragul meu, i-a zis Geta lui Ionică și i-a întins o garoafă.
Emil stătea deoparte și îi privea cu neîncredere, trăgând din țigară. Ionică a vrut să ia garoafa, dar era atât de beat, încât a întins mâna pe lângă floare, iar aceasta, eliberată de frumoasele degete ale Getei, a căzut pe beton, frângându-și lujerul.
- Emile, ce i-ai făcut, mă, ăstuia, de nici nu mă mai vede bine ? s-a înfuriat fata.
- Acum de ce exagerezi și tu ? i-a reproșat Emil. Ion nu vede de foame, că n-am mâncat de două zile !
La Cenaclul de Luni ( cenaclul lui Manolescu, cum îi ziceam noi ), citea Ivan, un prieten al nostru care își sărbătorise ziua de naștere. Era pulbere, dar toată lumea îl asculta cu gravitate și cu respect, urmărindu-i buzele care încâlceau grozav cuvintele. Ne delecta cu niște Psalmi. La fiecare două cuvinte, poetul sughița puternic. Emil l-a privit și s-a întors spre mine zicând :
- Vezi, bă, ce înseamnă emoțiile ?
Între timp, autoriul a terminat, și-a rotit ochii tulburi peste toată adunarea și a spus, sughițând pentru ultima dată :
- Bogdaproste c-am terminat ! Hâc !
Într-o seară de toamnă intrasem cu Emil într-un local aflat în Piața Kogălniceanu, pe colț. Băusem câte o bere când ne-am pomenit că la masa noastră vine un tip solid, cu niște perciuni demodați, beat criță. S-a dat cântăreț într-o orchestră, a intonat câteva melodii aiuritoare, dar se vedea că omul urmărește să ne tragă de limbă..
- Sunt saxofonist, ne zbiera el în urechi. Ta-ra-ta-ra-tam-ra-ra !
- Ia uite ce potriveală, a zis Emil. Și el e saxofonist !
Și a arătat către mine.
- Avem o formație, a continuat Emil. Facem o grămadă de turnee prin Europa ! Iar ăstuia i-am cumpărat saxofon de argint !
Securistul bolborosea fără șir, dar tot a reușit să ne jignească. Nu mai știu ce a zis, dar țin minte că îl priveam cu atenție, căutându-i punctul slab. La o adică, să știu unde să-l pocnesc dacă situația se împuțea. Eram un tip pacifist, dar ripostam prompt la amenințări și la insultele grosolane. Era vremea când nu mă dădeam în lături să mă bat cu inși mai grei decât mine cu zeci de kilograme. La o adică, mă luptam cu cel care mă provocase până ce el se recunoștea învins. Nu știam să fac pasul înapoi și eram mândru că Emil își manifesta constant și stăruitor admirația pentru curajul meu. Necunoscutul era însă imens. Pe deasupra îmi citise și gândurile. Deh, ofițer versat, nu glumă. Mi-a zâmbit și mi-a arătat, pe sub masă, un pumn cât o căpțână de bizon. Am rânjit și eu. Nu mă descurajam așa ușor. Emil însă s-a ridicat în picioare și l-a anunțat pe uriaș că avem repetiție cu orchestra. Când m-am gândit mai târziu la scena respectivă, mi-am dat seama că ar fi trebuit să fiu mai atent la ce-mi spunea namila aceea din cârciumă. Poate că n-aș mai fi avut necazurile care mi-au întunecat zeci de ani din viață, determinându-mă să renunț și la scris. În mod cert, străinul era de la Secu, dar probabil că intenționa să mă prevină în legătură cu ce voi păți. Dar ăsta e un alt capitol.
Romulus primea de acasă tot felul de bunătăți, pe deasupra și câte o sticlă de palincă, dar nu oferea colegilor de cameră nimic. Unii dintre ei n-au putut suporta atâta cărpănoșenie și, ca și în Creangă, i-au spart zgârcitului dulapul și i-au mîncat și băut tot. Având încredere în talentele mele de detectiv, Romulus m-a rugat să-i descopăr pe hoți, iar eu l-am implicat și pe Emil în acțiunea de depistare a infractorilor. I-am identificat fără probleme, dar cum n-am fost niciodată turnător, nu i-am dat în vileag pe spărgători. Emil s-a dus la Romulus și i-a spus că nu există decât o cale pentru a afla cine se dă la proviziile sale. Planul îi oferea și posibilitatea de a le face nesimțiților o farsă. El urma să-i scrie tatălui său ( un ziarist care fusese coleg de redacție cu Fănuș Neagu ) pentru a-l ruga să-i trimită altă palincă în care să dizolve un laxativ puternic. Zis și făcut. Când coletul a apărut la poștă, am avut grijă să le spun hoților că se anunță un nou transport de tărie. Așa că ei au început să pândească. Romulus a pus sticla pe masă, lăudând cu voce tare tăria băuturii, și s-a prefăcut că are treabă la facultate. S-a dus până în piața Operei, s-a plimbat câteva minute, timp în care însetații au băut în grabă licoarea limpede, și s-a întors la timp pentru a vedea efectele devastatoare ale acțiunii sale. Îmi amintesc și acum cum se buluceau tovarășii la toaletă, izbindu-se de uși, neavând loc unii de alții și înjurându-se cu furie. Râdeam cu Emil și nu prea. Gluma ni se părea prea dură, dar Romulus s-a distrat pe cinste.
În fiecare luni Emil aducea de acasă bidoane cu vin și țuică de Văleni. Mulți dintre amicii mei aveau vii, dar nu erau dispuși să-i bucure pe ceilalți cu rodul strugurilor lor. Emil era făcut din alt aluat. Ne adunam toți și făceam un fel de șezătoare studențească, povestind și râzând. Într-o asemenea seară aveam mai mult de învățat ca de obicei și nu m-am dus la petrecere. M-am pomenit cu Bălănică, bărbos și șovăitor, că a urcat în sala de meditații și m-a poftit la chef. Eram supărați unul pe celălalt, dintr-o chestie de nimic, iar el a făcut primul pas spre împăcare. Fiindcă n-am refuzat niciodată o mână întinsă, mi-am strâns cu regret cărțile și l-am urmat pe amicul meu cu care m-am împăcat pe loc. A fost o noapte de neuitat. Emil oficia degustarea, așezat pe singurul scaun mai acătării din cameră. Ceilalți stăteau pe unde apucaseră. Paharnic era Adrian Radu. El ne punea băutură în niște căni de marmură, direct din bidon. Fiindcă prima dată ținuse degetul mic al mâinii în sus, Banu nu-l mai lăsa să toarne decât în acest mod. Dacă Adrian uita să ridice degetul, Banu îi ordona să pună vinul înapoi în recipient și să-l servească din nou. Adrian a tot pus vin, făcându-și probabil porție și când noi nu ne uitam la el, până a căzut ca secerat, pe patul pregătit cu grijă, din timp. Arăta ca un războinic căzut eroic, pe câmpul de luptă. Înduioșat de soarta lui, m-am dus la patul său și i-am turnat o cană de vin în cap pentru a-l trezi. Zadarnic ! Emil râdea cu lacrimi. Atunci băieții și-au sorbit repede vinul din stacane și i-au aruncat lui Adrian cănile goale în cap. Una, cea din care bea Ivan, era ciobită la buză și i-a făcut somnorosului o tăietură adâncă, între ochi.
- Cine m-a lovit, că-l omor ! s-a ridicat Adrian, mare și încruntat, cu sângele șiroindu-i pe față.
A căzut însă la loc pe pernă și a adormit din nou. Emil zâmbea acum discret, ca într-un salon de secol XIX. Se minuna, probabil, că realitatea făcea concurență imaginației sale.
După o vreme, Bălănică s-a strecurat binișor în camera lui, s-a întins pe pat și a oftat mulțumit. Credea că scăpase. Dar eu eram pe urmele lui. L-am înșfăcat de barbă și l-am readus la petrecere.
- Eu am lăsat cărțile pentru tine, iar tu fugi ca un laș și mă lași baltă ? i-am zis.
Pe urmă, doi inși au început să se ciondănească și s-au apucat la bătaie, din pricina pictorului norvegian Munch. Emil îi privea cum îmi imaginam că se uita Oblomov la slugile sale care se certau prin curtea conacului. Am sărit să-i despart pe împricinați. Eram la mijloc, cu mâinile în piepturile lor, iar cei doi încercau să se lovească. Cel din stânga îmi căra cu nemiluita pumni în cap, cel din dreapta mă altoia zdravăn cu picioarele în abdomen și, în general, pe unde nimerea. Credeau că se bat între ei ! Emil a început să râdă în hohote, iar eu mă gândeam, în timp ce eram burdușit bine, că trecuseră șapte săptămâni de cursuri și nu trimisesem nicio scrisoare acasă . Mă văd în dimineața următoare îmbrăcat în haina unuia mai solid - când chefliii se retrăseseră în camere, fiecare luase ce nimerise ! -, mergând prin răcoarea dimineții, pe lângă Cișmigiu, și îndreptându-mă către facultate. Râdeam de unul singur ! Îmi trecuse depresia pe care o avusesem în ultimul an de liceu ! La întoarcere, i-am văzut pe căminiști încurcați, jenați, cerându-și scuze. Băieți educați, ce să mai vorbim ! Îi dureau mâinile de atâta cafteală, ca pe Ștefan Iordache și Sebastian Papaiani, care avuseseră și ei un conflict, într-o noapte de pomină. În ceea ce mă privește, încasasem, datorită bunăvoinței mele, cele mai multe lovituri, fiind tăbăcit de bătaie, dar nu rămăsesem cu semne pe față. În schimb, Adrian, care dormise tun toată noaptea, avea capul crăpat în două. Era bandajat tot.
- Dacă vine tata pe la mine și mă vede cu p… asta între ochi, nu crede că m-am bătut prin vreo cârciumă ? se lamenta el.
Doamne, ce timpuri !
Îmi mai amintesc o scenă trăită alături de Emil. El și Stratan aveau o vorbă : „ Când o să ningă, multe se vor lămuri.” Eram cu Emil și cu Ioșca ( un nevăzător cu care eram prieten și care mergea la meciurile Stelei ! ) la mine în cameră. Pe fereastră vedeam cum în fața cantinei, niște africani făcuseră o coadă imensă. Erau dezbrăcați ca la Ecuator și începuse un pui de viscol. Bieții băieți dârdâiau și se uitau îngroziți la fulgii care erau pe cale să-i îngroape acolo, în campus. Și atunci ne-a cuprins un rîs drăcesc. După ce i-am explicat orbului ce se întâmpla, râdea și el de se prăpădea.
- Bătrâne, noi râdem de mila ăstora, a spus Emil.
Emil trăiește în Vălenii de Munte și este un strălucit profesor al liceului din localitate. Sunt convins că dacă ar fi vrut, ar fi putut face ușor o frumoasă carieră universitară. După ce nu l-am mai văzut decenii în șir pe prietenul meu, am uitat să râd. Dar am descoperit cât de mare poet este. Unul adevărat, care te saltă de pe scaun. El scrie acum așa cum trăia în tinerețe. I-am dedicat o cronică entuziastă și țin permanent poeziile sale pe birou, lângă calculator. Mă gândesc că odată și odată, până a nu muri, ne vom revedea. Plănuim de câțiva ani să ne reunim, într-o vară-primăvară, toți foștii căminiști din Grozăvești și 6 Martie și să reînviem spiritul generației noastre.
Poate odată, poate, poate, cum sună un vers al lui Stratan.
Deunăzi, un coleg mai în vârstă mi-a spus :
- În iarna asta o s-o duc în băi, mâncăruri și petreceri.
Am înțeles pe loc că atunci când făurești bijuterii care îi fac fericiți pe oameni, poți fi sigur că nu ai trăit degeaba pe fața pământului.

9 comentarii:

Ryanna spunea...

:)))))))))))))))))..doamne cât pot să râd..excelentă postare..câtă artă în naraţiune!...citind am avut impresia că am fost de faţă... sunt convinsă că va fi o reîntâlnire f.frumoasă,desigur fără bătaie de astă dată,deoarece maturitatea îşi spune cuvântul:).
o seară frumoasă
şi o lună de "băi[poate mergi pe la Herculane:))]mâncăruri şi petreceri"!:)

Şerban Tomşa spunea...

Ryanna,
am trăit frunos, aproape rabelaisian. Nu intră în discuție mâncarea, fiindcă pe atunci făceam foamea. :)
Emil este un poet extraordinar și un om fabulos. Sigur că azi nu mai tolerăm bătăile, dar atunci mă întreceam, tot rabelaisian, numai cu ăia care erau de trei ori cât mine. Nu mă încurcam cu mărunței, că n-ar fi avut haz ! :)

Ryanna spunea...

eu dacă aş fi regizor,aş face un film după scrierile tale...dar cine ştie,poate din generaţia actuală cuiva i se va părea o idee bună ce gândesc eu acum ţi o va prelua:)..iar cu episodul de faţă ar ieşi o comedie excelentă,precum "nea Mărin miliardar"un film pe care oridecâte ori îl revăd râd de parcă îl văd prima oară:)

Şerban Tomşa spunea...

Ryanna,
:)
Mulțumesc. Un film în care să ne jucăm propriile roluri.
Lăsând gluma la o parte, mă gândisem și eu că după Maimuțe în haremul nopții s-ar fi putut face un film a la Emir Kusturica. :)

Ryanna spunea...

daaaaaaaaa..ai mare dreptate!..dar nici după Gheţarul,nu ar fi de neglijat,mai ales că pe acolo sunt multe fragmente din cele ce ne povesteşti tu pe aici că ai trăit:)..
o săptămână minunată!

ionelmuscalu spunea...

Ce bucurii stranii mi-a adus astazi mos Niculae: o fuga in Egipt, o fuga in istoria recent posibila a unei literaturii rabelaisiene si bucuria nemasurata a recitirii textelor dumneavoastra. Cu netarmurita dragoste pentru textele astea pline de viata, va urez sanatate si o lunga iarna fierbinte de scris... La buna scriere, ca sa avem noi buna citire!Sunt egoist in zi sfanta, dar a apus soarele, cum zicea bunica.

Şerban Tomşa spunea...

Ryanna,
îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase. :)

Şerban Tomşa spunea...

Și ție la fel !

Şerban Tomşa spunea...

Ionel Muscalu,
vă mulțumesc pentru cuvintele prietenești ! Sunt onorat și bucuros.
Îmi pare rău că nu locuim mai aproape unul de celălalt. Ne-am fi întâlnit în vacanța de sărbători și ne-am fi reîncărcat bateriile pentru încă un an.