Citesc cu delicii Muzică pentru cameleoni de Truman Capote. Sunt ultimele sale povestiri, plus un mic roman poliţist. Frazarea e limpede şi de o simplitate dezarmantă, iar construcţia, impecabilă. Cum mai spuneam, este un cu totul alt tip de scriitor decât Faulkner, care mizează pe aglomerări epico-descriptive de mare forţă expresivă.
Când apare câte un scriitor de tip Capote, auzi şi reacţii de tipul : " A, e simpluţ rău ! Aşa aş putea să scriu şi eu ! " În realitate este la fel de greu să scrii ca oricare dintre cei doi autori. Caragiale, care miza pe claritate şi concizie, se chinuia mult până ajungea la o formă de care să fie mulţumit. Creangă, la fel. Acesta din urmă scria cuiva : " Scuză-mă că ţi-am scris mai lung, dar n-am avut timp să-ţi scriu scurt. " Prin comparaţie, proza lui Eminescu este descriptivă şi greoaie, iar paginile lui Iorga, care nu revedea niciodată ce aşternuse pe hârtie, sunt ilizibile.
Vreau să infirm prejudecata că este mai important să scrii un roman decât o carte de proză scurtă. Textele lui Truman Capote, Cehov, Salinger sau Saroyan stau mărturie în acest sens. Ne lasă visători ideea că Cehov ar fi putut scrie un roman. Cum ar fi arătat ? Nu cumva ar fi fost o dezamăgire ? Îmi place să cred că nu. Ca autor de nuvele, schiţe sau povestiri, e însă necesar să ai o rată de reuşită foarte înaltă. Dacă mai mult de jumătate din titluri sunt ratate, n-ai făcut numic.
Şi încă un lucru. Poate că expresivitatea este doar o zonă tranzitorie în activitatea unui scriitor şi nu atinge vârful realizărilor sale. Valoarea literară stă dincolo de podoabe artistice. Eminescu aflase şi el acest lucru în ultimii săi ani de viaţă, iar Nichita nota :
Matematica s-o fi scriind cu cifre,
poezia nu se scrie cu cuvinte !
Cucurigu !
8 comentarii:
O proză scurtă trebuie să fie rotundă, pe cînd un roman are voie să fie mai dezlînat, mai labirintic. De aceea proza scurtă mizează cumva pe concizie, claritate şi simetrie. Eu aş adăuga alte trei nume ( şi sunt convinsă că sunt nenumărate )la exemplele date : Pirandello, Borges şi Cortazar, chiar dacă ultimii doi au adoptat cheia fantasticului.
Am învățat că și dramul micuț de talent pe care-l ai, trebuie exersat, dresat și alergat, mai târziu, ajuns maratonist scrii fără frică, totuși linia de finish este atât de departe, dar măcar participi!
Silvia,
aşa este. Iar cei menţionaţi de tine, mai ales Cortazar şi Borges ( obsesia mea ! ), n-ar fi trebuit să lipsească din enumeraţia mea. Am scris ultimul roman, nepublicat, gândindu-mă la cum ar fi construit Borges o naraţiune de mare întindere.
Scorchfield,
frumos zis ! Cultivarea talentului ( un grăunte sau un munte ) este o treabă extrem de dificilă, consumatoare de energie, nervi, timp, sănătate. Dar merită.
După cum reiese din interviuri,perspectiva unui roman nu prea îl atrăgea. Susţinea că primeşte doar începutul şi sfîrşitul unei povestiri sau al unei poezii, restul fiind nevoit să-l improvizeze cumva. În cazul unui roman ar fi avut, poate, cam mult de improvizat. În al doilea rînd, considera că romanul se axează pe personaje, iar el nu poate crea personaje:"Scriu întotdeauna despre mine însumi în situaţii imposibile. După cîte ştiu, n-am creat niciodată vreun personaj".
Realismul îi repugna, se considera un om al visului. Nu vreau să-mi închipui de cîte visuri ar fi avut nevoie pentru a alcătui un roman, chiar şi de mică întindere.
apreciez scrierile in care autorul lasa o scanteie din propriul suflet.
imi plac textele scurte si cuprinzatoare, cum se spune, dar nu ma dau in laturi sa pierd nopti citind un roman care sa ma scoata din eu-l personal si sa ma faca altcineva.
Silvia,
da, un Borges diluat este de neconceput.
N-a scris romane, dar e la fel de mare precum Marquez.
Aris,
când mi-a apărut Gheţarul, am spus, într-un interviu, că romanele lungi nu mai au viitor din punctul de vedere al cititorilor. Spuneam că Durrenmatt găsise formula câştigătoare : intrigă la suprafaţă, probleme actuale, concizie, acţiune alertă. Din păcate, oamenii nu mai au timp să citească naraţiuni de largă respiraţie, chiar dacă geniale, cum ar fi Iosif şi fraţii săi de Thomas Mann. Se poate însă să mă înşel.
Trimiteți un comentariu