Raymond Chandler şi romanul poliţist

Am citit abia acum Fereastra de sus de Raymond Chandler, după ce am căutat opul, fără succes, zeci de ani (Raymond Chandler, Fereastra de sus, Editura Univers, 1983, colecţia Enigma ).
E un roman excelent scris, deşi parcă sub nivelul celor cu care ne-a obişnuit autorul. Elegant, ironic, subtil, de un sentimentalism uşor camuflat, Chandler este un prozator de primă mână. Personajele sunt vii, credibile, acţiunea este relatată alert, iar descrierile sunt deseori făcute cu o mână de maestru. Nu mai vorbesc de portrete, creionate dezinvolt, cumva în descendenţa lui Dickens.
De ce, totuşi, nu este pus în Chandler în rând cu Hemingway, Steinbeck şi ceilalţi ? ( Cu Faulkner ar fi oricum imposibil, fiindcă niciun autor, dacă îi exceptăm pe Joyce, Thomas Mann şi Knut Hamsun, nu are forţa de creaţie a celui care a scris Zgomotul şi furia. ) Fiindcă marii scriitori vizează banalul, cotidianul, normalul. Romanul poliţist se ocupă de accident şi patologic, surprinzând numai o parte din adevărurile fiinţei umane. E evocat omul violent, bolnav psihic, cu înclinaţii criminale. Cehov şi Tolstoi sunt umani, conturând o imagine totală a omului, nouă şi revelatoare. Romanul poliţist umple cu viaţă o schemă prestabilită, atingând manifestări inumane şi cultivând surpriza şi imprevizibilul. Proza obişnuită cultivă regula, cea poliţistă trage către excepţie. Chandler este printre puţinii la care schema este foarte puţin importantă, iar personajele şi stilul reprezintă, ca la orice artist, aproape totul.
Dar ce facem cu Dostoievski ? Şi el exhibă o intrigă poliţistă, fiind atras de accidental şi patologic. Trebuie însă să precizăm că umanul cu bătaie general-valabilă copleşeşte pagina, iar personajele sunt complexe şi răscolitoare. Altă viaţă, altă literatură.
Două probleme mă preocupă.
1. Societatea modernă a trecut, încetul cu încetul, la un comportament deviant, iar anormalitatea se reflectă şi în proză. Cât firesc intră în povestirile şi în Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati, în Orbirea lui Canetti, în Omul fără însuşiri de Robert Musil sau în întreaga operă a lui Franz Kafka ? Niciun dram. Un mare succes de public au cărţile de tip thriller, în care crima ocupă un loc central. Să fi devenit această specie literară reprezentativă pentru vremurile noastre ?
2. Fereastra de sus este  o carte foarte bine construită. Cele mai multe cărţi străine arată în felul acesta. De ce nu găsim şi în literatura română această frumuseţe, să zicem, arhitectonică ? Mari prozatori români ( Preda, Breban ) scriu neglijent şi construiesc cu stângăcie. Sigur, romanul adevărat nu are nevoie de o caligrafie fără cusur, dar mă încearcă o imperceptibilă mâhnire când deschid volume semnate de Chandler ori Graham Green : rotunde, cu linii ferme, trase impecabil.