Mi-ar fi plăcut...

Nici nu se putea pune o întrebare mai vicleană în legătură cu I.L. Caragiale : Dvs. personal, literar, teatral și omenește, ce NU vă place la I. L. Caragiale?
Am participat cândva la un seminar ţinut de George Gană, când profesorul s-a arătat scandalizat de atitudinea unei colege care a mărturisit că nu-i plăcea Marin Preda. „ Este descalificant, a spus magistrul, să nu-ţi placă Marin Preda ! „ Unele gânduri sunt inavuabile, fiindcă altminteri rişti să devii ridicol.
Mi-ar veni peste mână să spun că nu-mi place un text scris de Caragiale. Gestul ar putea fi socotit un moft literar. Dar putem reformula : mi-ar fi plăcut dacă…
Omeneşte, agreez cabotinismul lui Caragiale – se trăgea doar dintr-o familie de actori -, dar mi-ar fi plăcut mai mult dacă scriitorul nu şi-ar fi risipit geniului său în producţii orale, destinate să-i încânte pe tovarăşii de pahar. Probabil că opera scrisă este numai oglinda palidă a unei oralităţi de un relief artistic fără termeni de comparaţie. Dacă Nenea Iancu ar fi vorbit mai puţin şi ar fi scris mai mult, poate că ne alegeam şi cu un roman caragialian. Şi mă las pradă reveriei. Un roman scris de Caragiale ! Regret că marele scriitor n-a realizat aşa ceva, după cum sunt mâhnit că nici Cehov n-are în palmaresul său o naraţiune de mari proporţii. Cum l-aş vedea pe Caragiale romancier ? Cam ca pe Ilf şi Petrov din Douăsprezece scaune ori ca pe Mark Twain, cel din Un yankeu la curtea regelui Arthur. Da, mi-ar fi plăcut mai mult ca I. L. Caragiale să-şi ocupe timpul exclusiv cu scrisul şi să facă mai puţin pe actorul de serviciu. Sau te pomeneşti că tocmai trăncăneala este marele laborator al operei sale şi că, dacă n-ar fi pierdut timpul prin cafenele, n-ar mai fi produs texte semnificative ? Un Caragiale singur, scriind pe o masă de brad, precum Eminescu, nu este o imagine convingătoare.
Mi-ar fi plăcut dacă I.L. Caragiale n-ar fi scris Năpasta. Poate că mă înşel, dar, deşi ideea care stă la baza acestei drame este valabilă psihologic, scenele sunt greu credibile, insuficient motivate. Ana pare un personaj animat de impulsuri primitive – este gata să-l omoare pe Dragomir cu toporul -, dar are subtilitatea să-i însceneze bărbatului ei o crimă prin care să-l pedepsească pentru un alt omor. Personajele sunt simple, schematice, moarte, neconvingătoare. Un dramaturg ar avea mai multe de zis în această privinţă. Mediul rural îi vine lui Caragiale ca un costum de căpătat.
În sfârşit, nu-mi plac copiii lui Caragiale. Sunt diabolici, infernali, aşa cum a observat, primul, Nicolae Manolescu în Teme 3, Cartea Românească, 1978. Aici literarul se prelungeşte în omenesc şi în social. De cine ne aminteşte marinerul Goe, care nu suportă să fie contrazis şi îşi terorizează familia ? Dar maiorul de roşiori Ionel din Vizită… ? Alt Ionel, din Tren de plăcere, poartă uniforma de vânători ai prinţului Carol şi este un mic tiran. Copilul directorului din 25 de minute se poartă incalificabil. Nicu, copilul din Grand Hotel Victoria Română, este de-a dreptul infernal, privirea acestuia dându-i naratorului dureri de cap. Răsfăţul, ignoranţa, cruzimea şi proasta lor creştere ne amintesc de o anumită pătură socială de azi, inconştientă şi animată doar de dorinţa de a-şi umple buzunarele. A sosit vremea când Goe, Ionel şi Nicu au crescut mari şi au ajuns parlamentari şi miniştri. Ei au evadat din paginile cărţilor lui Caragiale şi populează lumea în care trăim. Ce elogiu mai mare i se poate aduce unui scriitor decât acela că personajele sale au invadat realitatea ?
Moral, copiii lui Caragiale nu-mi plac. Dar cât de vii sunt din punct de vedere estetic !

                                                                ( Răspuns la ancheta revistei Luceafărul de dimineaţă )