Ținutul în care trăiesc era plin de turturele, iar copacii cei mai frumoși erau ulmii și salcâmii. Turturelele au dispărut din pricina invaziei guguștiucilor care veneau din nordul Italiei. În urmă cu șaizeci de ani exista o singură pereche de asemenea păsări ținute de un tâmplar din Udeni într-o colivie. O vreme au mișunat prin toți arborii, până când fiecare cetățean român a devenit purtător de pușcă. Ulmii s-au uscat masiv, după electrificarea localității, fiind înlocuiți cu plopi.
Cam tot atunci a venit în ținut un jandarm intrat în legendă. Era de o autoritate care ar fi făcut din el, în alte condiții, un general de armată. Unul veritabil, nu de carton. Era foarte inteligent și competent, ca să nu mai vorbim că, din punct de vedere fizic, era invincibil. Un fel de Wyatt Earp local. Când apărea într-o localitate, toți infractorii se topeau, în aceeași noapte, încotro vedeau cu ochii. Alții, care voiau să intre în sat și aflau cine e șef de post, făceau imediat cale întoarsă. Au încercat să-l asasineze în repetate rânduri. Fără succes. A fost, nu vorbesc degeaba, un bărbat fără egal. Îl chema Ion Ștefan și i se spunea Iliescu. L-am cunoscut când era foarte bătrân, la pensie, și ne-a ajutat să o creștem pe fiică-mea, când eu și soția eram la școală. A murit la 92 de ani. Un om mare în toate privințele, fără discuție. Îmi dăduse două caiete în care își povestise viața, dar mi le-a luat înapoi până să apuc să le citesc. Am înțeles că s-au pierdut după moartea lui. Doamne, ce mai personaj aș fi scos din el !
Iliescu a fost primul care a adus în ținut un aparat de radio. O cutie mare, de lemn, din care răzbăteau voci omenești și muzică. Toată lumea se crucea. Tatăl meu era copil și, împreună cu vărul său Păpurică, asculta și el lăutarii din aparatul lui Iliescu.
- Nu pricep, zicea tata, cine cântă în cutioara aia.
Păpurică era mai mare și spunea cu prefăcută naivitate :
- Bă, să știi tu că înăuntru sunt niște lăutari mititei, așa, cât păpușile.
- Și cântă întruna ?
- E, și tu acuma ! Cum să cânte întruna ? Are jandarmul o oră când îi scoate afară să se pișe și să se cace. Le dă să mănânce și pe urmă îi bagă la loc.
- Și la ce oră face asta ?
- Nu știu, urmărește-l și tu și află !
Degeaba a tot dat târcoale pe lângă garduri tata, pe atunci un țânc de cinci ani, fiindcă nu a putut să-i vadă pe piticii cântători. Dar a rămas mulți ani convins de ceea ce îi spusese vărul său.
Acum vedem zilnic oameni mici pe ecrane tot mai mari.
Voi încheia cu cea mai simpatică secvența văzută în vacanță la televizor. Se sărbătorește Crăciunul după rit vechi. O rusoaică tânără și frumoasă a fost întrebată ce-și dorește să-i aducă Moș Crăciun.
- Un prinț, a spus ea.
- Călare sau în mașină ? a insistat reporterița.
- Măcar și pi jos, a exclamat fata.
18 comentarii:
Am aflat ca astazi e ziua dvs,: La multi ani, cu multa sanatate!
Ștefan Dumitru,
vă mulțumesc mult ! Mă cheamă și Ion ! Sau în primul rând Ion. Dar niciodată nimeni nu m-a strigat așa. Lumea din jur îmi zice Gigi, așa încât unii bănuiesc că mă cheamă Gheorghe. Prietenii unguri îmi spuneau Janos. Marii prieteni din facultate îmi ziceau Bill. Și așa mai departe. :)
La mulţi ani!...şi pentru ziua ta, şi pentru anul nou, şi pentru Sf. Ion. şi pentru simpatica povestire de mai sus care m-a făcut să râd cu lacrimi. Toate cele bune în noul an, mulţă sănătate, şi abia aştept să ţi se publice noul roman pe care am înţeles că l-ai finalizat anul trecut!
Rusoaicele tinere si frumoase raman nemaritate . Printii pe care-i asteapta sunt inhibati total la vederea lor . Cine se simte bine , in apele lui , in fata unei frumuseti , fie ea si de la rasarit , daca n-a vazut cantaretii mici iesind din cutia lui Iliescu sa-si faca plimbarea zilnica ? :) Ce-mi plac povestile tale , Serban !
Tiger21,
îți mulțumesc pentru cuvintele tale frumoase ! S-ar părea că am în tine un prieten și lucrul ăsta mă bucură mult.
Radu,
îți mulțumesc și ție pentru cuvintele frumoase. Până la urmă, din tot ce trăim, rămâne povestea. Mai frumoasă sau mai așa, ușor împiedicată.
Imi plac teribil povestioarele acestea si ma bucur ca un copil cand le descopar pe blogul dvs. Degeaba suntem mari daca ne lipsim de bucuria lecturii... Asta o spun cu naduf si cu speranta ca vom gasi in noi puterea sa ne intoarcem la cuvantul scris mai des, ignorand batjocura la care a ajuns urlat in massmedia si editoriale de doi lei.
Sa aveti un an bun asa cum banuiesc ca va este gandul!
Aris,
spuneți un mare adevăr. Am devenit un popor cu exprimare eminamente orală ( cam ca în Comuna Primitivă ). Discuții, dialoguri, discursuri, conferințe, alocuțiuni. Puțini dintre cei care latră pe micul ecran sau în fața microfoanelor știu limba română. Chestia e că nu-mi dau seama cum pot trăi ăștia fără să citească !
dacă ar fi s-o iau de la început, m-aș face autor de povești pentru copii. Chiar dacă aceștia din urmă, în marea lor majoritate, nu mai citesc nimic !
Dragă Şerban,
Ce chestie, tu îl compari pe miliţian cu Wyatt Earp, iar colegii tăi îşi spuneau Bill. :)
România poate fi Vestul Sălbatic chiar şi în aspectele ei frumos-exotice, dacă ştii să povesteşti ţara asta, iar tu, fără îndoială, eşti un mare povestitor.
Povestea ta are mereu un talc misterios , Serban ! Exprimarea mea este impiedicata . Scuze , nu vreau sa te ating nici macar cu vreo adiere de suparare .
Liviu,
omul acela era cu adevărat ieșit din comun. Am uitat să spun că era și foarte corect, atât ca jandarm, cât și ca milițian. Au rămas celebre cuvintele pe care le rostea când aresta câte un infractor pe care trebuia să-l transporte pe tren : „Pentru liniștea mea și siguranța ta, îți voi pune cătușele. ” Cât despre mine, ce să spunem ? Chestii livrești, vorba prietenului nostru Dragoș C. Butuzea.
Radu,
mulțumesc, rămânem prieteni. :)
Liviu,
mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Cu timpul, am ajuns să apreciez, într-adevăr, poveștile vii și cursive ale vieții. În primele cărți, mă uitam în alte direcții.
Aici e un sud care a avut cândva sălbăticia și frumusețea lumii lui Faulkner.
Liviu,
am comis o eroare pe care am îndreptat-o. Omul a fost milițian trei-patru ani. În rest, jandarm.
Şerban,
Eroarea ta e mică. Dar vorbele eroului spuse la arestare chiar mişto.
Poate mă înşel, dar sudul românesc, în jumătatea lui vestică mai ales, ascunde multe drame, pe cât de seacă, săracă şi liniară pare geografia lui. Nu sunt un mare călător, dar în rarele cazuri când trec spre Craiova dinspre Bucureşti, mă gândesc la poveştile acelor oameni care par că se târăsc apatici prin curţile lor goale sau pline de vechituri şi pe lângă drumurile prăfuite.
Liviu,
lumea aceea este pe cale să se stingă în umbra oamenilor „noi”.
În ceea ce-l privește pe jandarm, cuvintele lui sunau, mai exact, așa : „Pentru siguranța ta și liniștea mea, sunt nevoit să te încătușez.” Ceea ce e chiar mișto.
Şerban,
Toate lumile se sting odată şi-odată. Este treaba celor care îşi dau seama la timp de acest lucru să le pună în istorie cu ajutorul consemnărilor de tot felul, căci măcar asta aveam din belşug - mijloace de înregistrare. Iar cei care mai au şi un dram de talent în a le prinde "artistic" să facă bine şi să... pună osul la treabă :))
Liviu,
poate că menirea unor arte este de a păstra veșnic vii lumile care dau să moară.
Trimiteți un comentariu