Eminenţi intelectuali cer răspicat scoaterea din manuale a povestirii Puiul de Ioan Al. Brătescu-Voineşti. Să zic că, într-o vreme, textul cu pricina fusese omis din toate cărţile şcolare. În orice caz, în cele tipărite de Humanitas, după care predau, n-a apărut niciodată. Era, în cercul nostru pedagogic, un profesor foarte bun - fusese şi inspector de specialitate, după Revoluţie -, care la fiecare activitate curriculară, condamna, în termeni duri şi cu lacrimi în ochi, dispariţia prozei lui Brătescu-Voineşti din cuprinsul cărţilor de literatură română. Să se reintroducă Puiul, striga el, la orice luare de cuvânt, aproape sughiţând de plâns. Pe urmă, ţin minte că un autor celebru, inclus în noile programe, reclama, în urmă cu ani, cruzimea şi sadismul din unele texte destinate studiului, exemplificând cu La Vulturi ! de Gala Galaction şi cu balada Mioriţa.
Ce pot să spun ? În mod ciudat, în ultimii cinzeci de ani, textele studiate de copiii din ciclul gimnazial sunt, în proporţie de 60%, aceleaşi. Spre deosebire de, să spune, operele studiate în liceu, înlocuite în cea mai mare parte. La o simplă aruncătură de ochi, ne dăm seama că, în cazul manualelor mai vechi, violenţa şi moartea sunt aspecte fecvent întâlnite în creaţiile studiate de micuţi. De pildă, în Senin de august de D. R. Popescu, un copil este victima unei explozii, în timp ce trece peste un pod, în timpul războiului. În Privighetoarea de acelaşi Brătescu-Voineşi, campion al literaturii didactice, o pasăre cântătoare moare în chinuri, după ce înghiţise acul unei undiţe. Soldatul necunoscut de D. R. Popescu prezintă jocurile unor copii care descoperă, într-un lan de lucernă, un soldat ucis. Ani în şir, autorii de cărţi pentru uz şcolar au selectat, din Amintiri din copilărie de Ion Creangă, mai ales episodul în care Nică şi Dumitru, aflaţi la studii, în Broşteni, desprind o stâncă de pe munte, iar pietroiul cu pricina dărâmă casa Irinucăi, gazda lor, rupând în bucăţi o capră. În La Vulturi ! de Gala Galaction, Agripina trăişte tragedia de a-şi vedea copilul cel mic răpit şi sfâşiat de vulturi.. În Mări sub pustiuri de D. R. Popescu, un tânăr ilegalist aruncă în aer un pod, apoi se vâră în hainele unei sperietori de ciori. Nişte nemţi trec pe acolo cu motocicleta, opresc să se uşureze şi îşi încearcă pistoalele pe ceea ce ei credeau că este o momâie.
Şi aşa mai departe.
De ce atâtea scene sângeroase şi dramatice ? Cineva mi-ar putea spune că moartea se află, alături de iubire, natură, timp, copilărie, război, istorie, cosmos, printre cele mai frecvente teme din literatura clasică. Sau că se caută senzaţionalul şi spectaculosul, pentru a se capta interesul studioşilor. Dar argumentele nu ţin. Sunt de acord cu eliminarea Puiului din manuale, pe motiv că este o bucată sentimentală şi slabă din punct de vedere artistic. Acelaşi lucru ar trebui să se întâmple cu poemele lui Arghezi, date spre studiu unor ţânci de unsprezece-doisprezece ani. Dar din raţiuni opuse. Cu lexicul său novator şi cu dislocările sintactice specifice, Arghezi este un poet prea complex pentru clasele V-Vl, unde, până nu demult, le era vârât pe gât necăjiţilor care păşeau pragul şcolii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu