duminică, 29 septembrie 2013

Despre educaţie şi câini fără dinţi

        Inteligenţa are limitele sale, dar treptele prostiei sunt infinite. Un ales local a propus să li se scoată câinilor dinţii. De ce să nu fie patrupedele tratate la fel ca ţăranii care refuzau să se înscrie în gospodăria agricolă ? Să li se smulgă ghearele, mustăţile, să fie bătuţi la tălpi, să fie puşi să-şi mănânce cozile etc. Cu ani în urmă, actorul Ion Caramitru vorbea, într-un interviu, despre un interlop sârb care pusese dantură de aur tuturor câinilor de pază pe care îi avea. Am înţeles, în sfârşit, că în problema maidanezilor se bat, pe bani grei, două tabere de hoţi, iar naivii prinşi în horă n-au habar de matrapazlâcurile celor care îşi umplu buzunarele. Cu Roşia Montană lucrurile sunt niţel mai complicate, dar sunt prezentate tot distorsionat, pentru a-i manipula pe poporeni.
        Până la urmă trebuie să recunoaştem că toate ni se trag de la lipsa educaţiei. N-avem nici cei şapte ani de acasă, nici cele şapte-opt secole de cultură şi tradiţie universitară. Inconştientul nostru ştie că suntem ultimii oameni şi n-avem pic de respect faţă de noi înşine. De aceea, la nivelul conştientului ,ne comportăm potrivit condiţiei moastre de neoameni, făcând lucruri incompatibile cu omenescul : scuipăm în mâna întinsă de semeni, ne bălăcărim valorile, ne batem joc de credinţa strămoşească, de părinţi şi de mentori, torturăm şi ucidem animale nevinovate, transformându-le în ţapii ispăşitori ai prostiei şi neputinţei noastre, dar mai ales ne închinăm unui demon a atotputernic care se numeşte ban. Necinstea, în dispreţul muncii prestate pe baze etice, s-a instituţionalizat : e deopotrivă un principiu moral şi economic. Am mai spus şi cu alt prilej :  manierele nu se deprind în cele câteva ore cât stă elevul la şcoală, ci sunt însuşite acasă, în sânul familiei. Caracterul tot acolo se făureşte. Cunoşteam cândva un croitor - i se spunea Zodiac - care îmi povestea cu emoţie despre obiceiul bătrânului său tată de a citi din Biblie, în fiecare seară, copiilor şi soţiei.  Înainte de fiecare masă familia rostea o rugăciune, iar după cină, băprbatul îşi trăgea odraslele şi nevasta lângă focul din vatră şi le citea, din Marea Carte, parabole şi întâmplări exemplare, cu valoare morală. Omul acela a murit, însă nu erau mulţi ca el. Avea orizont în gândire şi principii pe care îşi baza opiniile ferme. Şi nu-şi dădea cu părerea, ca prostul, despre lucruri care îi depăşeau puterea de înţelegere. Cum în zilele noastre familia se află în disoluţie, copilul îşi desăvârşeşte educaţia pe străzi, în cluburi, prin cârciumi şi, de foarte timpuriu, în bordeluri. Atitudinea noastră faţă de o problemă poate provoca învia morţii din morminte sau poate provoca dezastre.  Chiar şi trecutul, pe care suntem ispitiţi să-l plasăm într-o zonă mitică, este jalnic. În şcoală am avut parte de dascăli modeşti , dacă las la o parte cele două-trei excepţii. Niciunul dintre ei nu semăna cu Makarenko sau cu Pestalozzi. La ciclul gimnazial, cei mai mulţi magiştri erau suplinitori. Puţini aveau şapte clase, plus un liceu sau o Şcoală Normală de trei ani, echivalentă cu Liceul Pedagogic de astăzi. Ăştia însă erau şi fericiţii posesori ai unor atestate de profesori, iar puţinul pe care îl ştiau ni-l băgau în cap în întregime, folosindu-se de bâtă, nuia, palmă, pumn sau curea. Vorba unui prieten din tinereţe: " Cutare te bătea până ştiai şu tu ce ştia şi el ! " Era bătaie ca la balamuc, iar părinţii care aflau că progeniturile lor fuseseră torturate la şcoală le aplicau şi ei, celor mici, pedepse corporale, la domiciliu. ( Sigur că erau vremuri barbare, dar văd că azi s-a trecut în extrema opusă : a venit rândul belferilor să nu fie protejaţi şi să fie ţinta violenţei şcolarilor. ) Unii dintre mentorii de atunci au devenit nume de străzi şi îi mai aud şi acum pe foştii mei tovarăşi de clasă discutând cu admiraţie despre vremurile de odinioară.
- Bă, ce profesori buni am avut, bă ! Mai ţii minte cum ne bătea ? Aia şcoală, fratele meu, nu ca acuma !
         Într-adevăr, vemuri legendare. Îi las la o parte pe învăţătorii din Ardeal, adevăraţi luminatori ai neamului - ei îi citeau şi îi înţelegeau pe marii filosofi occidentali -, dar şi pe cei din Moldova, stăpâniţi de evlavia luminării oamenilor simpli. În Valahia însă, copiii îi duceau învăţătorului, la sfârşitul anului, măcar o găină, ca totul să fie în regulă. Cine nu dădea pasărea rămânea repetent. Mi-a spus-o unul, mi-au spus-o doi, mi-au zis-o mai mulţi dintre cei care au ajuns acum la o vârstă venerabilă.
        Îmi amintesc că am refuzat să mă mai duc la şcoală, în clasa I, ba chiar m-am îmbolnăvit o perioadă, de frica bătăilor administrate de doamna învăţătoare. Într-o zi, mamei i-a venit ideia salvatoare şi a început să-i ducă zilnic, dăscăliţei noastre, dulciuri pe care aceasta mi le dădea în pauzele dintre ore.
- Ia vino aici, mă, îmi spunea femeia de la catedră. Uite, fiindcă ai fost cuminte şi ai învăţat tot ce ţi-am dat, îţi dau bunătăţi. Dacă vii şi mâine la şcoală şi te comporţi la fel, îţi dau şi mai multe.
Scena s-a repetat de mai multe ori, până când colegul meu de bancă, privindu-mă posomorât, din uşă, cum ieşeam din sala de clasă cu braţele încărcate cu eugenii, bomboane şi spirale, a izbucnit  :
- Mie de ce nu-mi dă aia, mă, nimic, fire-ar căpăţâna ei a dracu să fie, că şi eu am învăţat şi am scris tot ?
Mai târziu, când eram prin clasa a V-a, un vecin m-a întrebat cu cine făceam limba română.
- Cu X, am zis eu, tremurând de frica zbirului care mă aştepta cu aracul, în fiecare zi, la poarta şcolii.
- Eeee, ăla e om al dracu', îi place femeile ! a râs curiosul. He, he, he, ascultă la mine, ţapul ăla bătrân aleargă toată ziua după muieri.
Trei-patru săptămâni n-am mai fost în stare să reţin nimic din ce-mi explica, la cursuri, bătrânul dascăl. Mă uitam fix la el şi mă gândeam : "Ăsta umblă după femei. Cum o fi să umbli toată ziua după femei ? Cu câte o fi având el de-a face ? Pe Z, vecina bălană şi nurlie, o fi tăbărât vreodată? Cum o fi fost ? I-o fi plăcut ? "
Văzându-mă aerian, satrapul s-a oprit într-un rând din expunere şi m-a întrebat : " Ăăăă...da' tu ce dracu' ai, mă ? Ăăăăă...eşti bolnav ? Ăăăăă...la ce te gândeşti ?"
Îl văzusem cu ochii mei cum, deşi boşorog, o pipăia febril, cerşindu-i nu ştiu ce componentă anatomică şi mormăind promisiuni fierbinţi, pe o tânără colegă care, e drept, îl provocase îndelung.
Când profesorul intra la oră ceva mai îmbujorat la faţă, auzeam din spate câte un coleg :
- Ăsta iar a dat un clei !
Erau timpuri când şcoala sta în picioare, perfect verticală, şi datorită atitudinii exemplare a părinţilor şi a guvernanţilor - aşa limitaţi cum erau ei ! - faţă de învăţământ.
Că, altminteri, oamenii erau plini de păcate şi pe-atunci.

P.S. Aceasta este postarea cu numărul o mie ! Îmi pare rău că n-am reuşit să scriu despre ceva care îmi place. În general, cei care întristează tastatura sau foaia de hârtie au două tendinţe diametral opuse. Unii vor să-şi afirme cu tot dinadinsul "spiritul critic", căutând nod în papură oricui şi găsind bube peste tot. Alţii preferă să ascundă mizeria sub preş şi, ruşinoşi, să vorbească în termeni eroici despre toţi neisprăviţii. În ceea ce mă priveşte, încerc să prezint în aşa fel lucrurile, încât adevărul să scoată discret capul, de după o uşă întredeschisă. Nu trec cu vederea niciun aspect care ţine de frumuseţea umană, dar prezint măgăriile numai până la limita suportabilului.

6 comentarii:

stefan s. spunea...

,,Plini de pacate" au fost oamenii dintotdeauna!

Mi-ati trezit amintiri dureroase: Doamne, ce batai am luat de la dascalii de altadata! Macar daca m-ar fi invatat si putina carte!
Acum, trebuie sa recunoastem acest lucru, elevii sunt cei care-i bat pe profesori. La timpuri noi ... obiceiuri noi!

O saptamana frumoasa sa aveti!

Şerban Tomşa spunea...

Ştefan S.,
din fericire, de bătăi n-am avut parte. Scăpam de fiecare dată, fiindcă de obicei eram ultimul solicitat, profesorii crezând că ştiam totul. Dar am rămas cu un gust amar - neîndulcit nici de trecerea deceniilor - provocat de imaginea bieţilor copii torturaţi zilnic. Am trecut sub tăcere multe episoade groteşti, cu cadre care îşi băgau mâna în chiloţi chiar sub ochii elevilor şi cu destule scene ruşinoase. Nu-i vorbă că şi acum unii belferi îşi dau în petic sau nu-şi fac datoria. Dar cei mai mulţi sunt neputincioşi în faţa violenţei care şi-a schimbat sensul, venind dinspre elevi către dascăli.
Să aveţi şi dumneavoastră o săptămână frumoasă !

stela dumitru spunea...

Am intrat in scoala primara prin ani `60 dar de ce citesc eu aici ma crucesc ... Locuiam in orasul Mizil si ma pot lauda ca am avut profesori foarte buni cam la toate materiile ca sa nu spun si sa ma laud ca erau .. foarte, foarte buni multi cu Magna cum laudae . Mai buni si mai dedicati meseriei decat pe cei pe care i-am gasit ulterior la liceul I.L.Caragiale, unul dintre elitele Ploiestiului in perioada `70 - 90 si liceul este destul de bun si acum . Nici macar cand colegii de clasa mai faceau prostii specifice varstei nu i-a baut nimeni si moda era sa-ti scrie in carnetul de note sa semneze parintele sau sa-l cheme la scoala . Era suficient ca vinovatul sa se potoleasca pentru ca ii era mai teama de tata decat de scaderea notei la purtare . Nici macar nu i se dadea voie parintelui sa il certe in fata clasei sau sa faca circ , cum mai obisnuiesc unii . Referitor la cadrele didactice de dupa ` 89 am ramas socata cand fiul meu mi-a povestit ,d-abia la 20 de ani,ca invatatoarea de la lic. de Arta din Pl. ii batea cu un bat foarte gros la fund si la palma. Nu a avut curajul !!! sa-mi spuna decat haaat dupa atata timp , frica fiind inoculata adanc in sufletul lui . Daca aveam habar de ce se intampla cu copilul meu atunci , va spun sincer ca - maturam - clasa - cu acea tinerica , fara copii, fara experienta de parinte , care nu ni s-a plans niciodata ca elevii ei ar face ceva nazbatii . Ideea ca dascalul este Dumnezeu in clasa noua nu ni s-a inoculat niciodata . Ii admiram, ii respectam si le port o recunostinta vesnica celor care au reusit sa ne faca sa indragim anumite materii mai putin placute . A fi dascal este un dat sau , o menire , o arta care cere daruire ca si cea de medic sau preot . Cei care profeseaza acum vin in sistem pentru ca nu sunt capabili sa-si gasesca ceva mai bine platit in alta parte . Daca tot se vaita de salariile si conditiile oferite de ce nu aleg altceva ? Doar stiau in ce - se baga - cand au terminat acea facultate . Ca multi sunt tratati urat de catre elevi este si rezultatul modului in care predau, se comporta la clasa sau a felului in care isi apropie clasa . Mi-au trecut zeci de copii prin mana dar am ramas prietena cu ei si nu am indreptatit pe nimeni niciodata si nu am jignit .. Ca sa fii respectat trebuie sa stii sa respecti la randul tau .
Va doresc o zi cat mai frumoasa si imi cer scize ca am intervenit dar mi s-a parut exagerat sa se inoculeze ideea ca in scoala romaneasca educatia s-a facut cu parul . Nu neg ca in unele locuri asa a fost dar eu si colegii mei de scoala nu am fost batuti de nimeni , nici macar cu rigla la palma .

Şerban Tomşa spunea...

Stela Dumitru,
atitudinea pe care o aveţi vă face cinste. Dar să o luăm cu răbdare :
1. Educaţia s-a făcut la noi şi cu parul. Am luat şi eu bătaie de vreo două ori. Într-un rând, învăţătorul de la clasa vecină mi-a tras doi pumni în cap, fiindcă...trecusem prin faţa lui. Maică-mea a văzut scena din stradă şi l-a întrebat pe bunul dascăl de ce m-a lovit. Răspunsul a venit imediat, concretizat într-o ploaie de pumni încasaţi de astă dată de mama. Scăpaţi din vedere faptul că aţi învăţat la oraş. Orice s-ar spune, acolo lumea este mai "cioplită", cum ar spune un clasic. La ţară s-a practicat bătaia crâncenă, de la smulsul urechilor, la capete în gură. Orele cu dascălul evocat de mine constau într-o serie de întrebări încuitoare. Cine nu ştia se alinia la perete şi primea o porţie de bătaie. Cine rămânea în bancă şi se încurca puţin trecea la uşă şi primea două porţii de cafteală, aşa că după ce dascălul îşi formula cerinţa, cam toată clasa se alinia de bună voie să o ia caldă. Băieţii scăpau de o pedeapsă dublă. Marin Preda ne dă o idee de atmosfera din şcolile regăţene de odinioară.
2. Nu toţi profesorii erau bătăuşi, unii dintre ei se comportau ireproşabil. Dar capsomanii au făcut ieşit mereu în faţă şi au făcut caz de ordine şi disciplină, iar pacifiştii au rămas în umbră. Totuşi, elevii mai zburdalnici încasau anual câteva zeci de palme şi cinci-şase şuturi în fund chiar şi de la cei mai blânzi profesori.
3. Am trecut sub tăcere multe orori, dar am scris în aşa fel, încât adevărul să fie la locul său. Aţi văzut vreodată fete bătute care, cu părul făcut claie-grămadă, nu mai ştiau încotro le erau băncile ?
4. A fi dascăl nu prea mai înseamnă nimic. Vocaţie, frumuseţe, sacrificiu au fost cândva. Acum e o bătaie de joc : din partea guvernanţilor, a părinţilor şi a dascălilor înşişi, care, în multe cazuri, au luat-o razna de foame. Le recomand celor care vor să facă apostolat să se retragă la schituri, în mijlocul naturii, şi să postească cu apă şi pâine. Că în şcoală nu mai e loc de gesturi sublime. Elementele care mai practică aşa ceva sunt tot mai puţine şi nu mai au niciun cuvânt de spus. " În şcoală nu se mai pune accentul pe învăţătură", mi-a zis cândva un şef. Dar pe ce ? vă veţi întreba. Nici eu nu ştiu, sincer să fiu.

stela dumitru spunea...

Cred ca am fost una dintre fericitele care au avut parte de profesori dedicati meseriei, severi dar impunand respect nu si teama . In orasul Mizil in anii `60 cativa copii mergeam la orele de vioara in casa prof. Lisagourski, profesorul de muzica indragit de generatii de elevi si care a indrumat-o si pe sora mea sa urmeze Conservatorul chiar daca nu urmase un liceu de muzica ..si a terminat cu 10 . Dar altceva voiam sa va spun. Nu am excelat la stiintele exacte si matematica a ramas o " taina " pentru mine si acum . Eram in cls. a VII a si imi venea foarte greu sa inteleg geometria nu ca formule ci desfasurarea formelor geometrice in spatiu. Prof. Negulescu pe care il aveam atunci locuia ca o strada distanta de cel la care mergeam de doua ori pe saptamana la orele de vioara si vazandu-ma cu manualul si cu vioara in cutie ma invita in casa dansului . Eu am inlemnit de rusine, jena , teama ca ma va certa ca " imi arde de muzica " pe cand la mate nu sunt de 10 ... dar ca un pedagog desavarsit m-a invitat in casa sa-mi faca cunostinta cu " doamna lui " si sa le cant ceva . In sufrageria in care trona un pian cu coada mi-am pusa partitura si i-am interpretat ceva foarte frumos si dificil . Cei care au facut vioara stiu ca se numara printre cele mai grele si iti trebuie ani de zile sa poti invata toate pozitiile degetelor ca sa poti interpreta o piesa de anvergura . Dupa ce m-a ascultat cu atentie m-a intreabat de ce sunt mai multe portative . I-am explicat ca unul este pentru vioara intai, vioara a doua , pianul ... Totul era un joc si l-am inteles mai tarziu ... Mi-a spus ca el nu ar fi in stare sa urmareasca atatea note si sa nu se incurce ca iti trebuie ureche , atentie distributiva , auz perfect ..si atunci cum de nu pot eu intelege cum se desface un trunchi de con, o piramida si a luat de pe o masa niste forme geometrice din carton pe care le-a desfacut in fata mea si mi-a arat - pe viu- cum sunt construite . Nu a facut decat sa-mi dea incredere in fortele mele , sa-mi arate ca ce fac eu este mult mai greu decat sa aplici o formula matematica . Din acel moment blocajul si teama s-au risipit chiar daca nu am ajuns sa indragesc matematica . Mult mai tarziu d-nul Lisagourki razand mi-a spus ce concerte se tin in casa prof. Negulescu si el si sotia acestuia fiind niste pianisti foarte talentati si care invitau si alte persoane din oras cu care faceau mici cvartete , se delectau cu muzica clasica . Ulterior am aplicat si eu aceeasi metoda copiilor care se speriau de limba engleza explicandu-le ca, daca ar fi atat de grea ,nu ar vorbi-o atata lume . Am incercat pe scurt sa creionez o ipostaza a unuia dintre profesorii mei dar am atatea amintiri frumoase legate de ei. Ii deplang pe cei care au avut experiente traumatizante in copilarie si imi cer scuze daca mesajul meu face nota discordanta cu celelalte . Nu sunt singura care isi aminteste cu drag de ei si chiar m-am bucurat ca si alti mizileni au postat amintiri frumoase si duioase pe blogurile lor .

Şerban Tomşa spunea...

Stela Dumitru,
vă mulţumesc pentru frumoasa dumneavoastră evocare. Comentariile dumneavoastră nu fac deloc notă discordantă cu celelalte, dar de multe ori am şi eu sentimentul neverosimilităţii lumii în care am trăit şi trăiesc : plină de violenţă, invidie, răutate animalică, lăcomie, lipsită de etică. Unui om care îşi duce zilele într-un mediu apropiat de normal, universul existenţei mele i se pare o monstruozitate de necrezut. Cum însă nimic nu este întâmplător, pesemne că am multe păcate karmice de ispăşit.