Sinceritate

             "E reconfortant să trăieşti printre oameni instruiţi şi inteligenţi," mi-a zis un amic. "Nu te judecă din lucruri de nimic şi nu e necesar să demonstrezi niciodată nimic. Dacă îţi vei arăta vulnerabilităţile, ei îţi vor sări în ajutor.
            Cu ignoranţii vanitoşi e mai greu. Ăştia vor înţelege chiar şi o autoironie drept o recunoaştere a inferiorităţii tale şi te vor râde şi cu fundul, singurul organ care le funcţionează la parametri optimi. Dacă nu eşti un geniu în fiecare minut, te vor atăta cu degetul şi te vor fluiera. Ei, care n-au produs, cum spuneam, decât îngrăşăminte naturală, dăruită lumii, din belşug, prin toate orificiile trupului. De aceea sinceritatea practicată în compania tâmpiţilor este păguboasă pentru oricine."
            Am văzut cândva, la televizor, un interviu cu un foarte simpatic poet maghiar. Autoriul era un tânăr frumos, nebărbierit şi un pic obosit. A fost rugat să citească o poezie şi s-a conformat.
            - Când şi în ce condiţii aţi scris acest minunat poem ? a întrebat grav realizatorul emisiunii.
            - Am scris acest text într-o cârciumă, în condiţii foarte grele, dar nu-mi mai amintesc nici cum se numea cârciuma, nici ziua în care am intrat acolo, a răspuns geniul, oftând.
              Mă întreb ce-ar fi înţeles un prost din cuvintele bardului.