Echipe de bulumaci sau despre limitele gândirii sportive

    Am privit cu jale cum Bayern a fost făcută preş pentru şters picioarele de către Real Madrid. Fiind fan Barcelona, nu ţin cu Real dintr-un motiv foarte simplu : de când am pus ochii pe televizor, am văzut că jucătorii acestei echipe - e o tradiţie! - nu ştiu ce este fair-play-ul. De la Hugo Sanchez încoace, m-am obişnuit să văd faulturi murdare, tăvălituri, urlete, simulări comice, cerşirea unor penalty-uri nemeritate etc. Pepe, Ramos şi superbul Ronaldo erau campioni la treburile astea. Parcă erau copiii lui Lăcătuş, care îşi scuipa constant competitorii în ochi şi l-a nenorocit pe unul pe viaţă, printr-un fault criminal. Pe scurt, atitudinea faţă de adversar şi faţă de joc a Realului mă dezgusta. Iată însă că echipa formată de Ancelotti e cu totul altceva. Nu mă dau mare specialist în domeniu, dar înţeleg că Real joacă un alt fotbal decât cel din era Mourinho, un antrenor conflictual, care menţinea o atmosferă tensionată în vestiar. Ancelotti a risipit energiile negative şi i-a făcut pe marii săi jucători - Real are cel mai bun lot din Europa - să joace la potenţial optim. Ronaldo, Bale şi Di Maria sunt în mare formă, peste Messi, şi sunt de aşteptat lucruri extraordinare de la ei.
      În schimb, Guardiola - am pariat totdeauna pe el, ca şi pe Klopp - şi Mourinho - nu mi-a plăcut niciodată - fac ce ştiu ei mai bine. Primul nu înţelege că fotbalul se joacă pe goluri şi nu pe cărat mingea, metru cu metru, până în poartă, iar cel de-al doilea nu ştie decât să se apere, punând ziduri şi metereze, ca în Evul Mediu. La Barcelona, Guardiola îl avea pe Messi care destrăma ţesătura de fundaşi din orice careu şi mai era şi om de gol. Dar nici atunci n-am înţeles cum poţi juca atât de riscant, fără un vârf autentic şi cu atacanţi scunzi, adică fără nicio şanşă la fazele fixe, mizând numai pe geniul lui Messi. Căci era genial, într-adevăr, şi juca peste posibilităţile sale fizice. Messi are şi el păcatele sale, vizibile abia acum când a pierdut puţin din viteza de execuţie sau nu mai poate, pur şi simplu. Se foloseşte numai de un picior - dar nu chiar ca Robben, enervant din acest punct de vedere - şi, mai ales, nu joacă deloc fără minge, spre deosebire de Ronaldo, care foloseşte rapid spaţiile libere, pentru a se demarca. "Messi este talent, Ronaldo este antrenament", a spus Ibrahimovici.  Oricât de înzestrat este un sportiv, nu poate face mare lucru fără o pregătire serioasă şi fără respectarea unui plan tactic. M-am uitat la bieţii nemţi cum târâiau mingea până în careu şi... o dădeau spaniolilor. Germanii n-au fantezie, inventivitate, darul improvizaţiei şi sunt foarte lenţi. O echipă de bulumaci. Altceva ar fi fost dacă, la Madrid, ar fi avut un vârf de meserie şi ar fi înscris după ce îi sufocaseră pe iberici. Să faci acelaşi lucru cu toate echipele pe la care treci, cum procedează Guardiola, înseamnă să fii limitat. ( Mă scoate din sărite şi altă prostie . Barcelona lui Martinez centrează în neştire în careul advers, deşi are în componenţa sa numai pitici! ) Tot despre lipsă de inteligenţă se poate vorbi şi în cazul lui Mourinho. Pe lângă tensiunea permanentă în care îşi ţine colaboratorii, portughezul repetă vechile scheme : apărare supraaglomerată şi distrugerea jocului echipei potrivnice.
       Frumuseţea şi spectacolul în fotbal sunt date de inovaţii şi de adaptarea strategiei de joc la specificul fiecărui fotbalist. Dacă nu facem asta, îi urmărim pe nemţi şi plângem sau râdem, după simpatiile pe care le avem. Ori căscăm de plictiseală. Că fotbalul nu se joacă pe posesie, ci pe introducerea mingii în aţe.

P.S. A apărut cronica lui Constantin Piştea la romanul meu Călugărul Negru : http://constantinpistea.wordpress.com/ Îi mulţumesc autorului şi pe această cale.