duminică, 11 mai 2014

Femeia cu barbă şi noaptea disperării

Cum spuneam, totul e aranjament. Sforărie pe faţă.
Eurovision tinde, de la o vreme, să devină un circ grotesc, în care concurenţii urlă, îşi bulbucă ochii şi bâţâie ca disperaţii pentru a emoţiona un public sceptic şi pervers.
Vă aduceţi aminte de ABBA ? De Johnny Logan? Nu mă ( mai) pricep eu prea mult la muzică uşoară, dar parcă ăia semănau a cântăreţi.
A câştigat o femeie cu barbă sau un bărbat în rochie, depinde cum se simte el/ea şi cum suntem dispuşi să-l/s-o  luăm noi. Îmi place sincer că trăiesc într-o asemenea lume - să dăm cu tifla celor înguşti la minte, înţepeniţi în prejudecăţi medievale! - şi respect orientarea sexuală, rasa, opţiunea religioasă şi culoarea pielii fiecărui om de pe planetă.
Poate data viitoare va câştiga un pastor german sau un babă cu coadă de taur, din Anglia, că tot şi-au pierdut ăştia umorul. Aş fi încântat. Cu o condiţie însă : ostilităţile să decurgă în mod corect.


6 comentarii:

Horia Gârbea spunea...

Oi fi eu îngust și incorect politic, dar cînd clamăm dreptul la diversitate trebuie să ne amintim că Dumnezeu (sau altcineva) ne-a făcut din start diverși (bărbați/femei) și putem conserva această diversitate foare simplu: femeile să nu-și lase barbă, bărbații nu-și taie...

Şerban Tomşa spunea...

Maestre Horia Gârbea,
Ştiu că sunteţi foarte tolerant. Aşa mă consider şi eu. ( În treacăt fie zis, toleranţa mi-a adus multe belele.)Dar s-a ajuns până acolo încât nişte jurnalişti britanici au fost oripilaţi de faptul că reprezentanţii noştri au fost un cuplu băiat-fată! În aceste condiţii, normalitatea devine inacceptabilă?
Pusesem şi un post-scriptum, dar mi-a fost teamă că voi fi dat în judecată de vreo organizaţie care ar vrea să transforme drepturile minorităţilor într-o dictatură a acestora.

Horia Gârbea spunea...

Tocmai asta e problema, cea din ultima dvs. frază: nu mă deranjează că o fac, mă supără că vor să fie obligatoriu. Dar, cine știe, cînd „ei” vor fi majoritari noi, ca minoritate, vom căpăta o protecție aparte, ca urșii panda, și tot așa, ciclic...

Şerban Tomşa spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Şerban Tomşa spunea...

Maestre Horia Gârbea,
Aşa este. Asta e problema. Îl accept pe oricine aşa cum e, cu condiţia să nu mă oblige să port fustă şi sâni de silicon. A fi tolerant nu înseamnă a accepta dictatura celuilalt. Se pare însă că unii minoritari au devenit majoritari, cum ziceţi, dacă jurnaliştilor li se pare desuet un cuplu băiat-fată.

mrpye1 spunea...

Am urmarit Eurovision-ul aproape in fiecare an, incepand din 1997 sau '98. De cele mai multe ori aveam sentimentul ca melodiile concurente sunt decupate din alte vremuri - multe imi aduceau aminte de slagarele est-europene ale anilor '80, fara a avea neaparat calitatea sau 'carisma' acestora. Intr-un fel, Eurovision-ul avea pentru mine atractia unei lumi demodate, anacronice... sau semana uneori cu o caricatura a unei astfel de lumi. Il urmaream cu amuzament si o oarecare enervare din cauza lipsei de corectitudine a voturilor politice.

De-a lungul timpului, am observat o coincidenta destul de interesanta: odata la opt ani, castigatorul Eurovision intruchipeaza un fel de rebeliune stranie, menita parca sa-l aduca in actualitate. In 1998 a castigat travestitul Dana International. Opt ani mai tarziu, in 2006, a fost votata formatia finlandeza Lordi, ai carei membri au aparut pe scena imbracati in zombi si demoni si au interpretat un cantec - destul de "soft" ca linie melodica - numit provocator "Hallelujah". Versurile descriau cum ingerii "rock'n'roll" si demonii soseau impreuna in noaptea Apocalipsei, o noapte a pacatosilor, cand sfintii sunt "infirmi". In aceasta noapte, "cine indrazneste castiga", spunea mai departe cantecul; e nevoie doar de un fulger puternic si falsii profeti vor fi distrusi. Tin minte ca am fost cam nedumerita. N-am inteles prea bine impotriva cui erau indreptate versurile. Impotriva tabu-urilor religioase, probabil... insa "mesajul" cantecului mi s-a parut destul de confuz. Era ca si cum cineva ar fi luat niste formule provocatoare si le-ar fi "lipit", fara a da prea mare importanta ideii de fond.

Acelasi sentiment de rebeliune copy-paste l-am avut acum, cand, dupa inca opt ani, Eurovision-ul a fost castigat de femeia-barbat, autodenumita demonstrativ - si teribil de neinspirat - Conchita Wurst. M-am intrebat ce idei sau tabu-uri a incercat sa demonteze castigatorul/castigatoarea. Prejudecatile legate de schimbarea de sex poate? Dar pentru asta n-ar fi fost nevoie sa-si lase barba. Presa ar fi mentionat, fara doar si poate, detaliul. Distinctia traditionala femeie/barbat? Inlocuind-o cu ce? Mi s-a parut ca observ aceeasi neclaritate a obiectului rebeliunii, ascunsa in spatele unei forme socante, ca si la formatia finlandeza in urma cu opt ani.