Râcâia cu mâinile în pământ, sigur că acolo va găsi cea ce căuta şi avea să le arate şi celorlalţi, să se bucure şi ei. Făcuse o gaură care se adâncea cu repeziciune. Pierduse din ochi feţele galbene-verzui ale amicilor care îl urmăreau cu o mirare sumbră. Puţul devenea tot mai întunecat, mirosea a umed şi a linişte, simţea că era foarte aproape de destinaţie, când îşi dădu seama că nu va mai ieşi niciodată de acolo. Bulgării de pământ începură să-i cadă în spate, amestecaţi cu nişte stele apărute aiurea şi încadrate în cercul de deasupra, printre mutrele tovarăşilor săi.
4 comentarii:
Din păcate, aşa e.
Liviu,
Singurătatea este chinul şi fericirea celui care plăsmuieşte vedenii. E o temă care ar merita tratată nu banal şi în fugă, cum am făcut eu, ci folosind mijloace cu totul noi.
Nu e vorba de banal sau de fugă aici, eu am vazut un semnal, o readucere aminte mereu necesară.
Liviu,
Am înţeles. Te îmbrăţişez cu drag.
Trimiteți un comentariu