MARIN AL. PREDA – IN MEMORIAM
Sa ai drum bun, profesore! Sa-ti fie deschise toate cerurile cuvintelor!
Pe 21 mai 2014, Vocea cronicarului a tacut… „Timpul nu a mai avut rabdare”… si Marin nu a mai apucat momentul marcarii celor 100 de ani ai Colegiului National „Vasile Alecsandri” din Bacau, a carui monografie i-a devenit lucrare definitorie. Chiar daca „pâna atunci multe se vor schimba” – dupa cum afirma însusi autorul în monografia colegiului „Ani, chipuri si voci. 1921 – 2011” -, va fi un timp al marturisirii care îl va recupera printre reperele ce caracterizeaza Spiritul Alecsandri.
Acum e un timp al durerii, al despartirii, al lacrimilor, iar impresiile si gândurile poarta aceasta amprenta. Cei care l-au pretuit pe omul si profesorul MARIN AL. PREDA ne împartasesc din amintirile care au definit acest spirit deschis, plin de inteligenta si ironie, de întelegere, mai presus de toate, a vietii, a timpului viclean.
Acum e un timp al durerii, al despartirii, al lacrimilor, iar impresiile si gândurile poarta aceasta amprenta. Cei care l-au pretuit pe omul si profesorul MARIN AL. PREDA ne împartasesc din amintirile care au definit acest spirit deschis, plin de inteligenta si ironie, de întelegere, mai presus de toate, a vietii, a timpului viclean.
Prof. Anca Constantinescu: O ultima lectie …
Ultima lectie majora despre demnitate pe care am învatat-o de la Domnul Preda a fost imediat dupa revenirea din vacanta de Paste. Pentru ca se simtea istovit, iar durerea de picioare parea tot mai greu de îndurat, l-am însotit pâna aproape de casa. „Urcati în masina, Domnule Profesor!” Printre lungi oftaturi, mi-a spus: „Vezi tu, Anca, povestea aceea cu Ilie Moromete pe care-l aduc acasa cu roaba nu-i chiar o gluma…” De-atunci, îmi rasuna în minte, aproape obsesiv, cuvintele lui…De fapt, ce-a vrut sa spuna? Ce se ascundea în spatele lor? Presimtea ceva? Desi chipul îi era congestionat de durere, se chinuia din rasputeri sa ascunda acest lucru, ca si cum suferinta manifesta, vizibila ar fi fost sub demnitatea lui.
Acum, toate întrebarile ramân fara raspuns…
Spirit contemplativ, inteligent si ironic, Domnul Profesor privea lumea cu detasare, ca pe un spectacol. Parea desprins din lumea crailor de Curtea-Veche… El realizase, precum personajul sau preferat, Ilie Moromete, ca „insul care e numai activ îsi consuma viata si nu întelege nimic din ea pentru ca devine robul actiunii”. Figura impunatoare, nobletea si aristocratia gesturilor, ochii vii si patrunzatori, zâmbetul adesea cu subînteles, umorul si arta disimularii, care veneau dintr-o inteligenta ascutita, faceau din Domnul Profesor aproape un zeu… Azi, a plecat în Olimp, alaturi de alti eroi civilizatori… Iar noi, colegii si elevii dumnealui, vom arata mai „bicisnici”, mai saraci, mai singuri si mai tristi… Profesorul Marin Preda da astazi mâna, întru vesnicie, cu scriitorul Marin Preda… Pentru ca timpul n-a mai avut rabdare!
Acum, toate întrebarile ramân fara raspuns…
Spirit contemplativ, inteligent si ironic, Domnul Profesor privea lumea cu detasare, ca pe un spectacol. Parea desprins din lumea crailor de Curtea-Veche… El realizase, precum personajul sau preferat, Ilie Moromete, ca „insul care e numai activ îsi consuma viata si nu întelege nimic din ea pentru ca devine robul actiunii”. Figura impunatoare, nobletea si aristocratia gesturilor, ochii vii si patrunzatori, zâmbetul adesea cu subînteles, umorul si arta disimularii, care veneau dintr-o inteligenta ascutita, faceau din Domnul Profesor aproape un zeu… Azi, a plecat în Olimp, alaturi de alti eroi civilizatori… Iar noi, colegii si elevii dumnealui, vom arata mai „bicisnici”, mai saraci, mai singuri si mai tristi… Profesorul Marin Preda da astazi mâna, întru vesnicie, cu scriitorul Marin Preda… Pentru ca timpul n-a mai avut rabdare!
Prof. Viorel Cruceanu: Risipitorul de idei
Marin Preda a fost, pentru mine, un om de carte. I-am admirat, întotdeauna, complexitatea ideilor. Schimbul de idei cu omul ce avea stramosi de roman („Morometii”) era ca un joc logic, în care dialogul abunda în preaplin de informatii. Argumentele sale impresionau prin sugestia verbului si prin bogatia de impresii. Spirit iscoditor, te provoca în parcurgerea meandrelor cunoasterii, aidoma preceptelor maieuticii lui Socrate. Firul naratiunii sale te purta de la originile obscure, primare, incerte ale gnosis-ului, pâna la paradigmele gândirii contemporane. Un asemenea excurs proba o solida zestre intelectuala.
Ma încumet sa spun ca Marin Preda era un adevarat produs al Secolului Luminilor, era un enciclopedist. Cei care ne-am aflat în preajma sa am fost fericiti sa ne îmbogatim spiritual din generoasa lui risipa de idei. A fost un intelectual rasat, categorie aflata astazi pe cale de disparitie. A fost, în acelasi timp, un pedagog de vocatie… În prodigioasa lui cariera didactica a pus ceva din sufletul sau si ceva din spiritul sau în fiinta fiecarui tânar ce se forma pe bancile scolii. În succesiunea generatiilor, Magistrul Preda a marcat, decisiv, cu amprenta sa, sute si sute de tineri în devenire. Cu siguranta, toti îi poarta o amintire vie. Apoi, în imediata sa vecinatate, cea din Cancelarie, a lasat nostalgia unui coleg de mare calitate umana înca un motiv sa-i omagiem memoria! Ne-a parasit fizic, dar spiritul sau face parte, imperisabil, din „familia” Alecsandri! Asa cum îl stiu, Marin Preda a raspuns setei sale de cunoastere si a plecat într-o calatorie pe alte tarâmuri… Ale Eternitatii! Dumnezeu sa-l odihneasca în pace!
Ma încumet sa spun ca Marin Preda era un adevarat produs al Secolului Luminilor, era un enciclopedist. Cei care ne-am aflat în preajma sa am fost fericiti sa ne îmbogatim spiritual din generoasa lui risipa de idei. A fost un intelectual rasat, categorie aflata astazi pe cale de disparitie. A fost, în acelasi timp, un pedagog de vocatie… În prodigioasa lui cariera didactica a pus ceva din sufletul sau si ceva din spiritul sau în fiinta fiecarui tânar ce se forma pe bancile scolii. În succesiunea generatiilor, Magistrul Preda a marcat, decisiv, cu amprenta sa, sute si sute de tineri în devenire. Cu siguranta, toti îi poarta o amintire vie. Apoi, în imediata sa vecinatate, cea din Cancelarie, a lasat nostalgia unui coleg de mare calitate umana înca un motiv sa-i omagiem memoria! Ne-a parasit fizic, dar spiritul sau face parte, imperisabil, din „familia” Alecsandri! Asa cum îl stiu, Marin Preda a raspuns setei sale de cunoastere si a plecat într-o calatorie pe alte tarâmuri… Ale Eternitatii! Dumnezeu sa-l odihneasca în pace!
Prof. Elena Bostan: „De ce-ai taiat salcâmul asta?”
Pe colegul meu de limba si literatura româna, profesorul Marin Preda, îl stiu de-o viata, dar, de 24 de ani, de când am intrat în familia unica a Colegiului „Alecsandri”, am devenit si prieteni. Marinica, asa cum îi spuneau toti apropiatii, nu era prea vorbaret, dar stiai ca te puteai baza pe el, chiar daca „nu raspundea cu cuvinte multe la salut” si, odata cu trecerea timpului, se apropia tot mai mult de Moromete.
Ani la rând a facut parte din viata noastra, a tuturor colegilor si elevilor din Alecsandri si stiam ca trebuie sa fie AICI. Pentru mine, vestea plecarii lui este incredibila! Ma revolta decizia Soartei de a-l lua acum. Înca nu se ispravise TIMPUL lui! Mai avea destul!
Elevii lui înca îl asteapta: la ore, la Cursul festiv si la banchet – clasa a XII-a D, unde este diriginte. Colegii sunt stupefiati.
Îmi caut cuvintele potrivite ca sa „îmbrac” ceea ce simt, dar ma întorc, întelegând altfel si dureros întrebarea (din romanul-pasiune al lui, „Morometii”): „De ce-ai taiat salcâmul asta, Moromete? Alt salcâm nu gaseai?” S-a grabit Marinica al nostru sa ajunga – cine stie unde – înaintea altora. Si a plecat fara vorba multa si e cumplit ca nu mai e nimic de facut ca sa-l întorc din drum, si nici cuvinte „alese” nu gasesc ca sa spun ce rau îmi pare!
Pe colegul meu de limba si literatura româna, profesorul Marin Preda, îl stiu de-o viata, dar, de 24 de ani, de când am intrat în familia unica a Colegiului „Alecsandri”, am devenit si prieteni. Marinica, asa cum îi spuneau toti apropiatii, nu era prea vorbaret, dar stiai ca te puteai baza pe el, chiar daca „nu raspundea cu cuvinte multe la salut” si, odata cu trecerea timpului, se apropia tot mai mult de Moromete.
Ani la rând a facut parte din viata noastra, a tuturor colegilor si elevilor din Alecsandri si stiam ca trebuie sa fie AICI. Pentru mine, vestea plecarii lui este incredibila! Ma revolta decizia Soartei de a-l lua acum. Înca nu se ispravise TIMPUL lui! Mai avea destul!
Elevii lui înca îl asteapta: la ore, la Cursul festiv si la banchet – clasa a XII-a D, unde este diriginte. Colegii sunt stupefiati.
Îmi caut cuvintele potrivite ca sa „îmbrac” ceea ce simt, dar ma întorc, întelegând altfel si dureros întrebarea (din romanul-pasiune al lui, „Morometii”): „De ce-ai taiat salcâmul asta, Moromete? Alt salcâm nu gaseai?” S-a grabit Marinica al nostru sa ajunga – cine stie unde – înaintea altora. Si a plecat fara vorba multa si e cumplit ca nu mai e nimic de facut ca sa-l întorc din drum, si nici cuvinte „alese” nu gasesc ca sa spun ce rau îmi pare!
Prof. Ioan Ovidiu Stoica: Un destin printre litere si minti deschise
Venit în colectivul didactic al Liceului „Vasile Alecsandri” din Bacau, în anul 1980, tânarul profesor, tizul marelui scriitor Marin Preda, purta aura unei glorii literare de familie – unchi si frate scriitori – , dar si a unei pregatiri profesionale pe care o acredita contactul cu scoala de literatura de la Universitatea din Bucuresti si cu cercurile literare ale Capitalei. Nepotul de frate al celui mai citit, cunoscut si comentat prozator al momentului era asociat automat cu universul morometian, cu sansa exceptionala de a fi putut fi în prezenta marelui scriitor si vorbi cu acesta oricând.
Respectat si apreciat de colegi pentru pregatirea sa profesionala temeinica, noul profesor era deopotriva iubit si admirat de elevi pentru tineretea sa, pentru abordarea îndrazneata a unor teme literare sensibile, evitate de critica literara, pentru nonconformismul ideilor si al discursului didactic.
Marinica era un interlocutor agreabil, informat si mereu la curent cu viata, fenomenul si boema literara locale si din Capitala. Profesorul, respectat si respectuos, un model pentru absolventii care au ales cariera didactica, a îndrumat cercuri literare, a coordonat ani în sir revista scolii si a fost primul care a introdus studierea jurnalismului scolar ca materie optionala în colegiu, creând o premisa pentru multi elevi care au ales o cariera în domeniu.
Disparitia neasteptata a profesorului Marin Preda îndoliaza o familie întreaga de profesori, elevi si prieteni.
Venit în colectivul didactic al Liceului „Vasile Alecsandri” din Bacau, în anul 1980, tânarul profesor, tizul marelui scriitor Marin Preda, purta aura unei glorii literare de familie – unchi si frate scriitori – , dar si a unei pregatiri profesionale pe care o acredita contactul cu scoala de literatura de la Universitatea din Bucuresti si cu cercurile literare ale Capitalei. Nepotul de frate al celui mai citit, cunoscut si comentat prozator al momentului era asociat automat cu universul morometian, cu sansa exceptionala de a fi putut fi în prezenta marelui scriitor si vorbi cu acesta oricând.
Respectat si apreciat de colegi pentru pregatirea sa profesionala temeinica, noul profesor era deopotriva iubit si admirat de elevi pentru tineretea sa, pentru abordarea îndrazneata a unor teme literare sensibile, evitate de critica literara, pentru nonconformismul ideilor si al discursului didactic.
Marinica era un interlocutor agreabil, informat si mereu la curent cu viata, fenomenul si boema literara locale si din Capitala. Profesorul, respectat si respectuos, un model pentru absolventii care au ales cariera didactica, a îndrumat cercuri literare, a coordonat ani în sir revista scolii si a fost primul care a introdus studierea jurnalismului scolar ca materie optionala în colegiu, creând o premisa pentru multi elevi care au ales o cariera în domeniu.
Disparitia neasteptata a profesorului Marin Preda îndoliaza o familie întreaga de profesori, elevi si prieteni.
Prof. Dan Petrusca: Prietenia, ca modalitate suprema de a fi in lume
Sa vorbesc cu tine asa, acum, când ai trecut dincolo, într-o lume „mai putin vesela”, cum zice un personaj sadovenian din „Hanu Ancutei”… Sunt întristat ca n-am mai vorbit cu tine în ultima vreme. Si asta, în masura în care, în ultimii vreo 40 de ani, avem mii de ore de conversatie, de multe ori furtunoase, pe teme literare, mai ales…
De multe ori am vorbit despre altceva, despre cu totul altceva… S-ar putea ca toate acestea sa-mi lipseasca o vreme… Si, deasupra, prietenia, ca modalitate suprema de a fi în lume. În anumite privinte, spun, cu tristete, ca m-am cam obisnuit cu moartea. De fiecare data, cum e si acum cu plecarea ta, moartea ma ia pe nepregatite. Cât priveste „despartirea” ta de noi, stii deja ceea ce noi, ceea ce eu doar banuiesc… Nimeni nu se desparte de nimeni. Vei fi cu noi oricum.
Sa vorbesc cu tine asa, acum, când ai trecut dincolo, într-o lume „mai putin vesela”, cum zice un personaj sadovenian din „Hanu Ancutei”… Sunt întristat ca n-am mai vorbit cu tine în ultima vreme. Si asta, în masura în care, în ultimii vreo 40 de ani, avem mii de ore de conversatie, de multe ori furtunoase, pe teme literare, mai ales…
De multe ori am vorbit despre altceva, despre cu totul altceva… S-ar putea ca toate acestea sa-mi lipseasca o vreme… Si, deasupra, prietenia, ca modalitate suprema de a fi în lume. În anumite privinte, spun, cu tristete, ca m-am cam obisnuit cu moartea. De fiecare data, cum e si acum cu plecarea ta, moartea ma ia pe nepregatite. Cât priveste „despartirea” ta de noi, stii deja ceea ce noi, ceea ce eu doar banuiesc… Nimeni nu se desparte de nimeni. Vei fi cu noi oricum.
Prof. Gheorghe Iorga: La adio. Despartirea de un Moromete
Nu e usor deloc sa vorbesti despre Marin Al. Preda, nepotul marelui scriitor român, profesor de limba si literatura româna la un prestigios colegiu din Bacau – profesor neînteles, de cele mai multe ori, de comunitatea educationala bacauana – , care cocheta cu scrisul, dar a publicat extrem de putin, desi avea ce spune si, mai ales, avea o clara, evidenta vocatie de critic si istoric literar. A „rezistat” cu o oarecare noblete discreta presiunilor marelui nostru grup de prieteni, care-l îndemna sa scrie si sa publice. Pentru ca n-o facea, îi spuneam „Oblomov” si-l ironizam cu o condescendenta necautata. În ultimii ani, nu mai venea decât rar la întrunirile noastre literare sau ale altora, nu le mai vedea rostul, nu mai era asa doritor sa ne vada, sa vorbim despre temele noastre dragi (nu numai literare, ci si filozofice, istorice, politice etc.). Simteam, uneori desluseam semne tainice ca peste urbana „fierarie a lui Iocan” se depune rugina. Ne dadea târcoale gândul la „où sont les neiges d’antan?” Reevaluam timpul din urma si începeam sa-l dramuim pe cel ce va sa vina… Eram convinsi, si nu ne înselam prea mult, ca am trait mereu, implacabil între doua versuri eminesciene: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” si „Iar timpul creste-n urma mea… ma-ntunec”. Marin îl iubea enorm pe Eminescu.
Spun toate acestea gândindu-ma ca Marin / Marinica nu mai este. Nu mai este. Nu mai este. Nici copilul ce devora cartile vârstei, nici adolescentul care nu se satura de literatura, nici studentul (din celebra generatie ’80) care statea ceasuri întregi în marile biblioteci bucurestene, nici profesorul care „mosea” textele literare cu elevii sai, initiind cu acestia o secreta si rastalmacita maieutica socratica. Ca dascal de scoala, Marin avea realmente har, dar era harul, greu de înteles si de explicat, ce venea chiar din spiritul scriitorului, pe care îl „descompunea” în clasa, la ore. Elevii, mai ales cei cu vocatie literara, au avut un adevarat privilegiu sa-l pretuiasca si sa se bucure de prestatia lui didactica. Dar nu toti l-au înteles. Marin ura conformismul didactic, conventiile de tot felul, prejudecatile si canoanele pedagogice, metodele procustiene impuse de tot soiul de înalti birocrati, specialisti în asa-zise „stiinte ale educatiei”; era în raspar cu toate „cuceririle” învatamântului modern, ce au obturat legaturile scolii cu menirea ei sacra, aceea de a-i face pe tineri sa desluseasca tainele existentei si avatarurile cunoasterii umane. Pentru el, textul literar, acelasi, devenea anual „altul”, profesorul îl „reinventa” în functie de valorile împartasite de elevi, dupa cum bateau „vânturile” actualitatii. Dar, de fiecare data, textul îsi „inventa” si metoda. Meseria de profesor de româna însemna o regândire a textelor destinate scolaritatii. Dar nu numai. Nu-l multumea nimic. Era în stare sa gaseasca mari greseli, inclusiv de compozitie, în textele unor Flaubert, Proust, Camil Petrescu, Rebreanu etc., pe care apoi îi ironiza cu iubire în discutiile cu noi! Ce mai, era un Moromete… orasenizat!
Moartea prietenului meu „musca” din generatia mea, o generatie excelent pregatita intelectual, scolita la universitati extrem de serioase, „musca” din scoala bacauana si româneasca, „musca” dintr-un destin poate neîmplinit. Sa-l cinstim în discutiile si în amintirile noastre! Sa credem în ceea ce n-a putut duce el pâna la capat! Pentru unii dintre noi, moartea lui e si moartea noastra: un semn ca o lume se prabuseste în minune. Dar unde sunt tobele, tobele, tobele?
Adio, Marine, dragul nostru, al nostru, al nostru!
Nu e usor deloc sa vorbesti despre Marin Al. Preda, nepotul marelui scriitor român, profesor de limba si literatura româna la un prestigios colegiu din Bacau – profesor neînteles, de cele mai multe ori, de comunitatea educationala bacauana – , care cocheta cu scrisul, dar a publicat extrem de putin, desi avea ce spune si, mai ales, avea o clara, evidenta vocatie de critic si istoric literar. A „rezistat” cu o oarecare noblete discreta presiunilor marelui nostru grup de prieteni, care-l îndemna sa scrie si sa publice. Pentru ca n-o facea, îi spuneam „Oblomov” si-l ironizam cu o condescendenta necautata. În ultimii ani, nu mai venea decât rar la întrunirile noastre literare sau ale altora, nu le mai vedea rostul, nu mai era asa doritor sa ne vada, sa vorbim despre temele noastre dragi (nu numai literare, ci si filozofice, istorice, politice etc.). Simteam, uneori desluseam semne tainice ca peste urbana „fierarie a lui Iocan” se depune rugina. Ne dadea târcoale gândul la „où sont les neiges d’antan?” Reevaluam timpul din urma si începeam sa-l dramuim pe cel ce va sa vina… Eram convinsi, si nu ne înselam prea mult, ca am trait mereu, implacabil între doua versuri eminesciene: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” si „Iar timpul creste-n urma mea… ma-ntunec”. Marin îl iubea enorm pe Eminescu.
Spun toate acestea gândindu-ma ca Marin / Marinica nu mai este. Nu mai este. Nu mai este. Nici copilul ce devora cartile vârstei, nici adolescentul care nu se satura de literatura, nici studentul (din celebra generatie ’80) care statea ceasuri întregi în marile biblioteci bucurestene, nici profesorul care „mosea” textele literare cu elevii sai, initiind cu acestia o secreta si rastalmacita maieutica socratica. Ca dascal de scoala, Marin avea realmente har, dar era harul, greu de înteles si de explicat, ce venea chiar din spiritul scriitorului, pe care îl „descompunea” în clasa, la ore. Elevii, mai ales cei cu vocatie literara, au avut un adevarat privilegiu sa-l pretuiasca si sa se bucure de prestatia lui didactica. Dar nu toti l-au înteles. Marin ura conformismul didactic, conventiile de tot felul, prejudecatile si canoanele pedagogice, metodele procustiene impuse de tot soiul de înalti birocrati, specialisti în asa-zise „stiinte ale educatiei”; era în raspar cu toate „cuceririle” învatamântului modern, ce au obturat legaturile scolii cu menirea ei sacra, aceea de a-i face pe tineri sa desluseasca tainele existentei si avatarurile cunoasterii umane. Pentru el, textul literar, acelasi, devenea anual „altul”, profesorul îl „reinventa” în functie de valorile împartasite de elevi, dupa cum bateau „vânturile” actualitatii. Dar, de fiecare data, textul îsi „inventa” si metoda. Meseria de profesor de româna însemna o regândire a textelor destinate scolaritatii. Dar nu numai. Nu-l multumea nimic. Era în stare sa gaseasca mari greseli, inclusiv de compozitie, în textele unor Flaubert, Proust, Camil Petrescu, Rebreanu etc., pe care apoi îi ironiza cu iubire în discutiile cu noi! Ce mai, era un Moromete… orasenizat!
Moartea prietenului meu „musca” din generatia mea, o generatie excelent pregatita intelectual, scolita la universitati extrem de serioase, „musca” din scoala bacauana si româneasca, „musca” dintr-un destin poate neîmplinit. Sa-l cinstim în discutiile si în amintirile noastre! Sa credem în ceea ce n-a putut duce el pâna la capat! Pentru unii dintre noi, moartea lui e si moartea noastra: un semn ca o lume se prabuseste în minune. Dar unde sunt tobele, tobele, tobele?
Adio, Marine, dragul nostru, al nostru, al nostru!
Dumnezeu să-l odihnească în veci!
2 comentarii:
Dumnezeu sa-l ierte!Imi pare rau pentru el, pentru familia si pentru elevii lui.Nu in ultimul rand, imi pare rau pentru suferinta ta, cu care suntem datori celor la care tinem!
Maria,
Nimic nu ne consolezea în faţa morţii. Suntem fiinţe de lut, care se destramă în timp.
Marin mi-a fost prieten bun şi, deşi n-am mai ţinut legătura, mă gândeam deseori la el. În mod sigur, şi el la mine, fiindcă am trăit împreună numai momente frumoase, cu excepţia celui în care i-am comunicat că unchiul său murise la Mogoşoaia.
Trimiteți un comentariu