duminică, 12 iulie 2015

Despre gustul literar și alte câteva lucruri

        Este un truism să spui că gustul se educă și pe măsură ce știi mai multe, începi să operezi o selecție atentă în lecturile tale.Mintea se subțiază, vorba lui Dinu Păturică, și începi să miroși de departe cărțile proaste și să le eviți. Uneori n-avem timp nici pentru cărțile bune și preferăm să recitim capodopere. Am avut o colegă de serviciu care avea un gust infailibil : dintr-o carte proastă nu citea mai mult de două pagini. M-am confruntat și cu surprize. Cuiva nu i-a plăcut Maestrul și Margareta de Bulgakov, ceea ce mi se pare și acum o eroare de gust impardonabilă. Student fiind, am asistat la o discuție între cei doi nepoți ai lui Marin Preda, Sorin și Marinică. Cu câteva zile în urmă îi făcusem capul mare lui Marinică în legătură cu Cartea Milionarului de Ștefan Bănulescu. Sorin depusese manuscrisul primului său volum la Cartea Românească și, când venea în București, trecea și pe la fratele său. În treacăt fie zis, am auzit de la Sorin multe judecăți care le-ar pica rău unor contemporani. ”, zicea Marinică, e formidabilă Cartea Milionarului scrisă de Bănulescu. E tare de tot.” Fugi, bă, d-aci, replica Sorin, ca în romanele unchiului său, că nu e mare brânză. Căcaturi marqueziene!”  O elevă de la Lazăr mi-a mărturisit că s-a plictisit citind Pășunile raiului lui Steinbeck. Doamne-Dumnezeule, cum să spui așa ceva? La un seminar, colega Dana Cioroianu l-a consternat pe profesorul George Gană când a mărturisit că nu-i place Marin Preda. ” Cum să nu-ți placă Marin Preda? E descalificant să nu-ți placă Preda!” s-a indignat Gană. Nici eu nu mă omoram după o mare parte din scrierile lui Preda, însă n-am alimentat conflictul. Am citit cu plăcere Întâlnirea din Pământuri, Moromeții I, și, parțial, Viața ca o pradă, Cel mai iubit dintre pământeni și Imposibila întoarcere. Nu m-au încântat deloc Intrusul și Risipitorii și mi-am dat seama că Marele singuratic și Delirul sunt cărți ratate, chiar dacă au și pagini frumoase.
      Mi se părea incredibil să nu-ți placă Steinbeck, Marquez, Bănulescu și Bulgakov. Pe urmă mi-am luat seama. Cititorul are dreptul să citească doar ce-i merge la inimă, precum clientul unui bar, cu condiția să nu transforme judecata de gust într-una de valoare. Scriitorii, filosofii și eseiștii au și ei această libertate și chiar recunosc cu franchețe că au ales între îmi place și nu-mi place.  Mai complicat stă treaba cu criticii literari obsedați de clasamente, calificative și ierarhii. Cred sincer că eșafodajul oricărei demonstrații are la bază o impresie de cititor avizat, o opțiune de tipul îmi place/nu-mi place. Restul e ipocrizie. Judecata formulată în legătură cu o operă literară se bazează pe capacitatea textului de a genera iluzia veridicului în conștiința criticului. E curios, remarcam și cu alt prilej, că percepția operelor românești se face aproape exclusiv prin culoarul îngust al unui realism aflat la marginea reportajului. Nu imaginația, ci oralitatea conformă cu o realitate are preț la noi. Dacă ar fi scris în românește,  Kafka, Musil, Hesse, Buzzati, Canetti ar fi fost marginali, Thomas Mann s-ar fi bucurat de cota lui Ivasiuc, Joyce ar fi fost socotit schematic, lui Proust i-ar fi lipsit multe - nu-i plăcea nici lui Călinescu, comentatorul nostru cel mai receptiv la nou -, Dostoievski ar fi fost strident, Knut Hamsun ar fi făcut o figură de rural fanat,Truman Capote ar fi fost facil, Bukowski mizerabilist, doar Salinger ar fi fost comentat favorabil de criticii tineri. La o asemenea exigență, ar fi trebuit să plouă cu capodopere în literatura noastră, dar rareori mi s-a întâmplat să las din mână o carte străină pentru una românească. Gustul unui critic face mult - uneori chiar o direcție literară! -, dar nu e totul. Ca să nu ne cădem în prăpăstii nevăzute și să ajungem cu proza unde ajunsesem prin anii 80-90, e corect ca un critic să spună : ”Cutare carte e bună, îmi place, cutare carte nu-mi place, dar nu-nseamnă că e proastă.” E normal ca criticul să n-aibă pretenția că sunt valoroase numai cărțile care îi plac. Nici lui E. Lovinescu nu-i mergeau la suflet toți scriitorii valabili ai momentului. Dacă unui cronicar îi place Costache Olăreanu și nu-i place Fănuș Neagu înseamnă că și Costache Olăreanu este un scriitor demn de atenție și nicidecum că Fănuș Neagu este un scriitor care n-a scris nimic important. Gustul nu trebuie să fie singura armă a unui critic. Dincolo de posibilitățile de exprimare, empatia, intuiția și conștiința alterității sunt însușiri care fac dintr-un cititor un critic literar. Acesta din urmă trebuie să admită, cu nobilă modestie, că în peisajul literar sunt și lucruri care scapă înțelegerii sale. ( Ion Barbu scria că Lovinescu, comentatorul cel mai deschis către modernism, înțelege poezia precum percepe orbul un tablou! ) El valorizează partea pe care o înțelege din literatură și poate vedea restul ca pe o virtualitate ce poate fi definită/numită și de altcineva, pentru a i se da dreptul la existență.

2 comentarii:

Miron Dan spunea...

In sfarsit, articolul promis! L-am citit de mai multe ori cu nesat. Noua noastra critica pare cazuta in capcana ideologiei, de la dreapta conservatoare dominanta in anii 90' care venera perioada interbelica s-a trecut la un radicalism de stanga, care priveste peste gard la Occidentul in care stanga neomarxista domina peisajul cultural. Departe de mine de a contesta o ideologie cu o alta, stanga sau dreapta imi sunt perfect indiferente, si prefer sa stau departe de ele. Sunt perfect de acord ca judecata de gust nu echivaleaza cu judecata de valoare. Mi se pare ca I.Kant o spune prima oara argumentat.
Cat despre criticul la care visezi... O tempora! O mores!
Dar ca sa nu crezi ca sunt un pesimist fara speranta te rog sa citesti articolul lui Antonio Patras, un intelectual cultivat, subtil, si de o onestitate impecabila, care si-a asumat curajul de a inota impotriva curentului. Iata ce spune el: Omologarea valorilor literare se face prin consensul criticilor şi al publicului avizat.
Si inca ceva interesant despre critica noastra de intampinare:De aceea, odată îndepărtat de orizontul eticului şi chiar de al oricărei preocupări morale, prin acţiunea concertată a majorităţii criticilor noştri de întîmpinare, „gustul” a ajuns să fie perceput ca sinonim cu bunul plac şi cu arbitrariul pur, fiind atribuit în exclusivitate predispoziţiilor subiective.
http://convorbiri-literare.ro/?p=1581

Şerban Tomşa spunea...

Maestre Dan Miron,
Sunt admirabile și binevenite observațiile tale!
Sper să nu uit ideile despre canonul literar, pe care unii îl confundă cu niște liste de scriitori preferați.
În altă ordine de idei, cât timp rămânem cu obsesia ierarhiilor, nu vom ajunge departe. Suntem chiar foarte aproape de modul de gândire al Tovarășului : UN conducător, Un scriitor ( cel mai mare, care musai trebuie să acopere deopotrivă poezia și proza), Un editor, UN filosof etc. Restul scribălăilor întristează zadarnic hârtia. :)