joi, 9 iulie 2015

George Geacăr

      Dimineața deschid calculatorul și o postare a lui Claudiu Komartin îmi dă fiori. Îmi dau seama că George nu mai este. Simt un enorm gol interior, care mă aspiră spre niciunde.  Nu mai sunt în stare să fac nimic. Tocmai voiam să-l întreb ce mai face. Ultima dată vorbisem cu el, pe Facebook, și ne făcuserăm reciproc recomandări în legătură cu alimentația și cu abordarea insomniilor.
      L-am cunoscut în 1984, când ne-am întâlnit la Universitate. Ne-am dat amândoi examenul de definitivat în învățământ și am locuit o săptămână în căminul unui liceu bucureștean. Atunci George mi l-a prezentat pe Mircea Bârsilă, tânăr, foarte îndrăzneț, cârlionțat. Urma să devină tată. George era un tânăr voinic și chipeș, care mi se adresa cu ”bătrâne”. Pletele sale castanii fluturau în vânt, aducătoare de noroc. Dintr-o simpatie care dădea peste margini - îmi era dragă până și căciula lui! -, simțeam nevoia să îmbunătățesc formula de adresare și îi ziceam ”bătrânopol”, așa cum făceam și cu Stratan. George era un poet excepțional, un intelectual de elită, debordând de inteligență și de spirit critic. Vorbea degajat, înțepător, profund tonic.  Era foarte incomod în polemici, dar ironia sa dură, de care nu se despărțea niciodată, avea asupra mea un efect reconfortant. Râdeam în hohote, în toiul discuțiilor. După probele de examen, ne plimbam prin Cișmigiu, discutam și ne amuzam. Aveam în comun o geană din Céline.  Ne descopeream cu încântare, unul celuilalt, ciudățeniile. El a intuit în mine un personaj care se află veșnic între lumi, neavând loc pe nicăieri și neacomodându-se în niciun mediu social. George pășea optimist pe o cale pe care i-o sugerase Cezar Ivănescu, despre care vorbea cu mare respect.  Îl admira, de asemenea, pe Tudor Cristea. Cum începuse să mi se rărească părul, am mers împreună cu proaspătul meu prieten să-mi cumpăr o pălărie. Vânzătoarea mi-a oferit una cu borurile mari, de bulibașă. George a râs și i-a zis :” Stați, doamnă, că nu vrem să-l face pe Șerban primar!
    Am trecut amândoi cu succes de probe și ne-am despărțit pentru a nu ne revedea niciodată. Am pecetluit prietenia noastră, pentru vecie, cu o sticlă de coniac Târnave. El și-a continuat cariera de poet, eu n-am contenit cu rătăcirile. Când m-am decis, într-un târziu, să public un mic roman, primul care a scris despre cartea mea, în Litere nr. 8, august 2003, a fost George. Articolul, Sleirea fântânii în postmodernism, este o capodoperă de acceptare a unei formule artistice, pe fondul unor obiecții de o mare gravitate, dar făcute într-un mod autoironic. Am scris și eu o cronică la un volum al lui, dar redactorul revistei care urma să-mi găzduiască textul, Constantin Carbarău, mi-a pierdut articolul, cartea - o ceruse s-o citească! - și fotografia la care țineam cel mai mult. Am corespondat cu George ani în șir și păstrez și acum epistolele sale. Ne telefonam. Vorbeam mult, bucurându-ne pentru dialogul nostru. Un apel al lui m-a prins pe când intram într-un cabinet medical. Am răspuns și l-am făcut pe doctor să aștepte. M-am operat și am făcut depresie. Pe urmă i-a venit rândul și lui să treacă prin Infern. Ne-am regăsit cumva teferi și am continuat să comunicăm. Eram sigur că va atinge o vârstă venerabilă și vom avea timp pentru multe.
   A dispărut un mare poet. Am rămas fără cuvinte. Timpul nostru nu mai este.
   Ne vom revedea, bătrâne, pe plaiurile veșnicei vânători a cuvântului care exprimă adevărul. 

7 comentarii:

Miron Dan spunea...

Impresionant om! Impresionant necrolog!

Şerban Tomşa spunea...

Maestre Dan Miron,
Poetul este la fel de impresionant. Păcat, mare păcat că a murit! Am senzația unei pierderi ireparabile.
Îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase.

Şerban Tomşa spunea...

Aș fi vrut să nu fiu pus niciodată în situația de a scrie acest text.

Augustin spunea...

Dumnezeu să-l odihnească!
Nu m-am întâlnit cu George decât de vreo două ori, dar parcă ne ştiam de-un veac.
Vestea a venit ca un trăsnet şi mi-a arătat încă o dată că pierim ca un nimic, că suntem o părere pe pământ.

Şerban Tomşa spunea...

Maestre DAD,
Ca oameni, suntem doar gesturile cu care rămânem în memoria posterității, adică personajele pe care le creează alții, pornind de la existența noastră. În rest, țărână. Singurul lucru frumos este că poeții sunt tineri în momentul morții, indiferent ce vârstă biologică ar avea.
Te îmbrățișez.

Scorchfield spunea...

Sunt aici pentru că trăiesc și merită să-l pomenesc,
George Geacăr, poet vizibil cu pistolul-n-teacă.

Meriți odihna supremă!

Şerban Tomşa spunea...

Scorchfield,
Mulțumesc, prietene!