miercuri, 1 iulie 2015

Tolstoi și copilul care moare în camera de alături

         Într-o convorbire telefonică, Radu Aldulescu îmi spune că a citit în Tolstoi o afirmație care l-a impresionat : ”Ar trebui să ne trăim viața ca și cum în camera de alături un copil moare în fiecare clipă.” Cumplită idee! Visasem cândva să-mi trăiesc viața ca și cum un copil s-ar juca în odaia mea, prin curte ori într-o încăpere alăturată.
         Cum pot fi interpretate cuvintele magului rus? Că familia poate deveni un coșmar pentru un scriitor? În această direcție se pot face speculații la nesfârșit.
         Prefer însă să înțeleg și altceva din mărturisirea lui Tolstoi. Ca toți marii prozatori ruși, Lev Nicolaevici este preocupat să scoată la lumină adevărurile fundamentale despre existența omului. Arta literară trece pe un plan secund, insesizabil. Poate doar la Gogol sare în ochi, într-un fel încântător, literaritatea  operei. De aceea autorul Sufletelor moarte și-a subintitulat capodopera ”poem epic”. Cred totuși că Gogol a avut un instinct artistic mai puternic decât voința sa, iar viziunile sale epice izvorăsc dintr-un inconștient pe care nu-l poate ține în frâu. A încercat să și-l anuleze, arzând manuscrisele și sinucigându-se, în final, prin inaniție. Concluzia e că între artă și adevăr, rușii îl aleg pe al doilea. Cu toată lipsa de preocupare pentru frumos - ideile sunt calul lor de bătaie! -, rușii rămân cei mai mari prozatori din literatura universală.
          Și atunci la ce folosește agitația permanentă, a tuturor generațiilor de autori, pentru înnoirea scrisului?

5 comentarii:

Scorchfield spunea...

Una din temele preferate de scriitorii ruși, ba chiar și de poeți (vezi Maiakovski)este automutilarea psihică, dacă trupul rezistă, să încercăm cu sufletul - ar fi dictonul prin care marile creații rusești și sovietice s-au făcut remarcate.
Temele sunt reluate de rușii Șișkin, Sorokin și mulți alții ce renasc din vechea literatură mai puternici decât cei din perioada sovietică.
Nu există o pace interioară, omul se zbate ca fluturele-ntre-geamuri sau ca pasărea-n-colivie, omul trebuie să fie arătat că este zdrobit foarte ușor. Imaginea actuală a Rusiei așa arată de fapt.
Să nu vorbim de ceea ce s-ar putea să ni se arate, ar spune un bogumil și totuși rușii au fost determinați să facă asta; apariția lui Soljenițîn și mai târziu puțin al lui Grossman mă determină să reflectez așa.

Ideea lui Tolstoi este ambiguă, de copil nu ne spune nimic, al cui este în primul rând, al privitorului, al povestitorului...?
Tâmpenii știu și eu, mai aproape de noi ca literatură, cum ar fi latrina în care cazi și te îneci, în cazul lui „duioșenii” a lui DR Popescu. În final ideea de ați tăia unghiile cu tot cu degete mi se pare mai bună.

stefan s. spunea...

,,...rușii rămân cei mai mari prozatori din literatura universală”.
Subscriu!

Scorchfield spunea...

≪Paneloux s-a uitat la această gură de copil, pângărită de boală, plină de acest ţipăt al tuturor vârstelor. Şi s-a lăsat să lunece în genunchi, şi toţi cei de acolo au găsit firesc să-l audă zicând cu o voce puţin înăbuşită, dar distinctă, în mijlocul plânsetului fără nume care nu contenea: "Doamne, scapă acest copil".

Dar copilul continua să strige şi, jur împrejurul lui, bolnavii se agitau. Cel ale cărui exclamaţii nu încetaseră, de la celălalt capăt al încăperii, şi-a înteţit ritmul vaietului până ce a scos şi el un ţipăt asemănător, în timp ce ceilalţi gemeau din ce în ce mai tare. Un val de hohote de plâns s-a revărsat în sală, acoperind ruga lui Paneloux, iar Rieux, agăţat de bara patului, a închis ochii, ameţit de oboseală şi de dezgust.


Când i-a redeschis din nou, a dat cu ochii, alături de el, de Tarrou.

— Trebuie să plec de-aici, a spus Rieux. Nu pot să-i mai suport.

Dar, deodată, ceilalţi bolnavi au tăcut. Doctorul şi-a dat seama că strigătul copilului slăbise, că mai slăbea încă şi că se oprise chiar. Împrejurul lui, vaietele reîncepeau, dar înăbuşit ca un ecou îndepărtat al acestei lupte care tocmai se sfârşise. Căci se sfârşise. Castel trecuse de cealaltă parte a patului şi spusese că s-a terminat. Cu gura deschisă, dar mută, cu urme de lacrimi pe obraz, copilul se odihnea în mijlocul păturilor în dezordine devenit deodată mai mic. Paneloux s-a apropiat de pat şi a făcut gestul binecuvântării. Apoi şi-a adunat poalele şi a ieşit prin coridorul principal.


— Va trebui să luăm totul de la început ? l-a întrebat Tarrou pe Castel.

Bătrânul doctor a dat din cap.≫

Albert Camus, Ciuma

Şerban Tomşa spunea...

Scorchfield,
Da, Camus este un mare scriitor. Și un gânditor unic. Mulțumesc.

Şerban Tomşa spunea...

Ștefan S.,
De departe cei mai mari! :)
Vă îmbrățișez.