Întrebarea torţionarului ( din carnetul unui bătrân gardian )

Puşcăria funcţiona după reguli stricte. Deţinuţii nu aveau niciun drept. Îndatorirea lor era să muncească până la epuizare, fără pretenţia de a le fi recunoscute eforturile, talentele sau bruma de valoare. Gardianul era cel care hotăra ce merite are fiecare. Regulamentele de ordine interioară îi obligau pe oameni să se toarne unii pe alţii, să-l laude pe administrator şi să presteze munci în folosul acestuia. Gardianul îi ura pe toţi. I-ar fi prăjit cu aruncătorul de flăcări şi i-ar fi făcut bucăţi cu flacăra de sudură , dar legile Republicii în care funcţiona închisoarea îl împiedicau. Zadarnic îi implora el pe superiori, pupându-le pingelele şi elogiindu-le actele de eroism, să-l lase să le facă proştilor de petrecanie. "Sunt nişte beţivi", vocifera el, care se îmbăta până ajungea să-şi conducă maşina mai mult prin şanţuri decât pe şosea, îşi făcea nevoile pe el şi adormea, beat mort, în timp ce îşi primea musafirii. Fiind alcoolic, vedea peste tot numai beţivi pe care îi critica straşnic, căci se temea că ăia se vor întinde la băutura lui . "Exagerezi", spuneau cu jumătate de gură şefii, care nici ei nu-i suportau pe condamnaţi, dar nu-l înghiţeau nici pe el. "Şi mai şi minţi... Trebuie să ştii că toţi cetăţenii Republicii noastre au dreptul de a trăi. " "Puşcăriaşii mei nu ţin deloc la ordine şi disciplină", continua zelos delatorul, cunoscând bine slăbiciunea mai marilor pentru cuvintele care nu aveau nicio acoperire în realitate. "Aşa ?" sărea ca ars câte unul dintre ei.  Păi, nenică, ăsta e un motiv serios să te iei de ei. Ai mână liberă să-i faci cârpe de şters pe jos... Păcat că nu poţi să-i mătrăşeşti..." Şi atunci zbirul prindea aripi şi năvălea peste amărâţi cu noi şi noi constrângeri. La un moment dat îi veni în minte şi ideea izbăvitoare : va scăpa de ei prin nenumărate predici zgomotoase şi traumatizante. Le făcea morală de trei-patru ori pe zi şi găsea mereu motive să le ţină : dacă ploua, dacă ningea, dacă un subordonat nu-l saluta îndeajuns de respectuos, dacă visa urât noaptea, dacă se culca târziu, dacă avea insomnii, dacă vreunuia îi pleca nevasta, dacă altuia i se năzărea că se pricepe la ceva, dacă nu i se scula burghiul, dacă un imprudent spusese că el, micul dictator, a fost văzut afumat la carceră, în timp ce încerca să-l violeze pe un deţinut care tocmai împlinise o sută de ani... Urla, îi porcăia, îi acuza de crime îngrozitoare, le arăta că n-au făcut nimic pe lumea asta în comparaţie cu el, care muncea necontenit şi se gândea numai la binele celorlalţi, făcea spume la gură, îi stropea cu salivă, ochii i se boboşau, îşi dădea jos pantalonii, le arăta dosul, şi-l bătea în faţa lor şi într-un târziu, epuizat, se uşura peste feţele admiratorilor săi. Fiindcă erau vreo două putori care îl informau zilnic în legătură cu nenorociţii care îl vorbeau de rău : adevărate conducte de mizerii omeneşti... "O să le vin de hac, or să crape toţi, pe rând", se gândea el bucuros, în timp ce bea cu găleata şi îşi turna şi în cap, căci i se părea că are beregata prea mică.
I se dusese buhul în toate privinţele, iar protectorii săi ameninţau să nu-l mai ţină în braţe, aşa că el se îmbătă, de supărare, ca un porc şi îi adună din nou pe puşcăriaşi pentru a le face morală pentru ultima oară .
- Eşti un nenorocit, ţipă un vieţaş, întrerupându-i cazania de adio.
- Ceee ? strigă gardianul ca turbat, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
- Ce ai auzit ! Eşti un dobitoc ! Te comporţi ca şi cum ar fi puşcăria ta !
- Păi, chiar..., dădu el să zică.
Acuzatorul îi înşiră un milion de motive pentru care el, gardianul principal al închisorii, ieşea din rândul oamenilor.
Şi atunci torţionarul rosti, tot zbierând, nişte cuvinte care îi ului pe toţi, îi lăsă muţi şi îi făcu să încerce o teribilă milă faţă de el :
- Aşadar nu mă iubeşti ! DE CE NU MĂ IUBEŞTI, MĂ? DE CE ?
Şi îşi scrâşnea dinţii şi se agita. Dar întrebarea rămase fără răspuns.