luni, 12 aprilie 2010

Elogiu nebuniei

Am avut un profesor pe care îl iubesc mult şi căruia îi voi fi recunoscător toată viaţa pentru ajutorul dezinteresat pe care mi l-a oferit în repetate rânduri... S-a purtat de fiecare dată ca şi când aş fi fost fiul lui. (Are doi băieţi . Unul e compozitor şi profesor de muzică la o şcoală din Bucureşti, iar celălalt, medic militar, este doctorul care răspunde de arestul poliţiei din capitală.  Pe cel mic nu l-am mai văzut de când era puştan, dar compozitorul este cel care m-a scos din spital în 2006, după operaţia pe care am suportat-o atunci. Am dat aceste amănunte - uite că nu-mi găsesc cuvintele când am mai multă nevoie de ele ! - ca să se ştie despre cine vorbesc.) Un lucru pe care nu l-am mai văzut în alte familii este că el şi soţia sa - profesoară de română - vedeau totdeauna numai ce era frumos la ceilalţi... Găseau aspecte sublime chiar în comportamentul unor turpitudini...
Profesorul este un bucovinean neconvenţional, cu un limbaj frust şi un comportament pitoresc. În drumul meu spre Bucureşti, făceam un popas la apartamentul lui din Bolintin şi petreceam acolo, de fiecare dată,  o noapte.
- E, ai dormit bine ? mă întreba el dimineaţa.
- Sigur...
- Sigur... dar poate că tu ai fi vrut şi nişte curve să le... Da' tu crezi că la mine e bordel ?
Râdeam în hohote...Deseori, când mergeam pe stradă cu el şi ne aflam în apropierea vreunei femei, iar magistrul începea să-şi expună, cu voce tare, părerile despre sexul slab, mă îndepărtam panicat, ca lumea să nu-şi dea seama că suntem împreună...Alături de el am trăit multe momente demne de a fi povestite nepoţilor. Tatăl său a fost vicar de Cernăuţi şi a murit în mijlocul credincioşilor, în timpul unei epidemii de ciumă. Faptul că a făcut parte din familia unui preot a atârnat mult la dosarul său şi a fost dat afară din două facultăţi (Facultatea de Filosofie şi IATC-ul de atunci, unde a fost coleg cu Dichiseanu şi Margareta Pognat ), înainte de a termina istoria. Şi-a finalizat, în cele din urmă, şi studiile filosofice. Bunicul său, Miron, este o figură legendară : fost cazac pe graniţă, ajunsese să stăpânească peste două sute de hectare de pământ şi a trăit peste o sută de ani...
Profesorul, cu origini atât de suspecte pentru regimul comunist şi cu un frate în Elveţia ( medic şi acela ! ), îşi pierdea foarte des permisul de conducere, dar nu se supăra niciodată. " Îmi place că învăţ iar drăciile alea de reguli pe care le uit mereu..." A rămas de pomină scena când, trebuind să completeze la poliţie un anumit formular, a ieşit până în stradă pentru a citi numărul de înmatriculare al propriei maşini şi a-l scrie pe hârtie, sub ochii uluiţi ai miliţienilor...
Intrasem la facultate şi am trecut pe la el. Din vorbă-n vorbă îi spun că la literatură veche îl am ca profesor pe M.
- Pe cine, mă ? Pe prostul ăla ? E un dobitoc ! Îl ştiu de când eram student la Istorie. Ia întreabă-l despre mine, vezi ce zice !
Şi l-am întrebat pe M.
- Dom' profesor, l-aţi cunoscut cumva pe domnul profesor Ş. ?
- Pe roşcatul ăla ? Da, îl ştiu din facultate, dar ce-ţi veni ? Ăla era nebun, frăţioare...
Mă întâlnesc din nou cu Ş.
- E, l-ai întrbat pe M. despre mine ?
- Da, am spus ruşinat.
- Şi ce-a zis ?
- Că... sunteţi nebun...
Profesorul a stat puţin pe gânduri, apoi a spus :
- Bă, trebuie să recunoşti şi tu că una e să fii nebun şi alta e să fii prost...
Nebunii, mi-a explicat el, sunt de mai multe feluri. Într-un fel, chiar marii creatori sunt nebuni, dacă îi judecăm după standardele comune. Ei văd raporturile ascunse dintre elementele acestei lumi, trăiesc în virtual şi imaginar, iar comportamentul lor e special...Deviant, după criteriile unui papă-lapte...
- Când un nebun te face nebun, e cazul să-ţi reevaluezi comportamentul. Când un om obişnuit te face nebun, să ştii că te afli pe drumul cel bun... Iar dacă un prost te face nebun, e cazul să nu-ţi mai încapi în piele de fericire...


P.S. Voi reveni cu o postare despre tânărul scriitor recent dispărut...

8 comentarii:

mmi spunea...

El stă mereu în tramvaiul 32 şi vorbeşte. Uneori e violent şi înjură, alteori doar vorbeşte. Tare, ca să fie auzit. E murdar şi iarna parcă miroase mai urât ca vara, când din păcate are şi o bere două să se răcoreacă. Îl ascult şi mă gândesc mereu că dacă aş fi o dactilografă bună şi aş scrie tot ce zice ar ieşi cea mai frumoasă poezie suprarealistă. Alteori încerc să reţin măcar frânturi. Dar mai mereu rămân cu impresia că omul nu e doar un alt om fără adăpost. În delirul lui spune ceva şi ceva-ul acela este fascinant.
Dar da, şi eu iubesc nebunii frumoşi, de orice fel ar fi ei. Şi mai ales lumea lor.

BlueIris spunea...

Până la urmă, ce e cu adevărat nebunia? (Şi asta întreabă un psiholog, deh! Unii s-ar aştepta să dau răspunsuri, nu să pun întrebări.)
Profesorul domniei tale avea dreptate. Şi a spus-o tare amuzant.
Treaba e relativ simplă, imaginaţia bogată, capacitatea creativă - în general, opereză cu o gamă foarte largă de elemente psihice, pe care le asamblează şi integrează original, generând noul. Un astfel de personaj este, de regulă, considerat nebun. E mai simplu să numeşti aşa o persoană cu un comportament mai puţin obişnuit! :)
Părerea mea este că ei sunt adorabili. Veseli, tonici, surprinzători în ceea spun sau fac, uneori neaşteptat de naivi sau boemi, câteodată greu de suportat, dar şi doriţi prin preajmă, pentru că prezenţa lor dă un strop de culoare existenţei noastre plină de monotonie.

Frumoasă poveste! Mi-a plăcut mult.

Şerban Tomşa spunea...

Mmi,
ce frumos nebun ]'i lumineay[ zilele ! Nebunii sunt sarea pământului, dar paranoicii şi cei foarte bolnavi mă afectează moral...

BlueIris,
am spus-o de atâtea ori : fără puţină ( sau mai multă ) nebunie, nimic nu are sens şi trăim zadarnic... Nici nu merită să ne trezim din somn... Un anumit fel de nebunie ne ajută să vedem frumuseţea lumii în care trăim...

BlueIris spunea...

Aşa este!

Ah, uitasem! E o carte al carei titlu ma atrage fara sa inteleg de ce anume. E vorba despre "Străinii din Kipukua", de Valeriu Anania. Am cautat ceva pe google, dar nu reuşeşte sa ma lamurească de ce simt această nerabdare caraghioasă şi lipsită de noimă faţa de ea. Voiam sa te intreb daca ai citit-o şi daca da, ce parere ţi-a făcut?
Mda, ciudată chestie, stiu!
Dar cum în postarea domniei tale e vorba despre "nebuni", presupun ca n-am sarit prea tare calul atunci când am îndrăznit să pun aceasta întrebare.
:)

Şerban Tomşa spunea...

BlueIris,
din păcate, nu am citit cartea respectivă, aşa că nu ştiu ce să zic...

BlueIris spunea...

Nu este nicio problemă.
Mulţumesc.

Noapte bună.

xia spunea...

sa fi nebun e o vocatie...
si cred ca e cel mai simplu lucru din lume.
ai vazut reactia trecatorilor carora le zambesti fara motiv? cei mai multi dintre ei iti raspund cu o mutra acra?
zambetul a ajuns sa fie un afront, orice incercare firava de a socializa este taxata mereu de priviri uimite ale unor oameni care pun imediat etichete.
o mama si smuceste copilul care se holbeaza si el: "lasa-l dracu ca e nebun..."
nu stiu de ce se asociaza nebunia cu zambetul.
(Offf, ca mare dreptate avea profesorul S.).

Şerban Tomşa spunea...

Xia,
nu ştiu ce s-a întâmplat, dar lumea în care trăim e întoarsă pe dos...
Cine ar putea să îi redea aripile pe care le avea ?