vineri, 18 iunie 2010

A dispărut pisicuţa Maya



Încet-încet ajung la concluzia că destinul animalelor nu poate fi schimbat decât în mică măsură. Acum doi ani am recuperat, de la un centru de pâine, o pisicuţă subnutrită, speriată, dar foarte vioaie. Ofta tot timpul, dar am îngrijit-o cu atenţie. Din manifestările ei am dedus că îşi asigurase supravieţuirea hrănindu-se cu gândaci şi ascunzându-se la cel mai mic pericol. Ţin minte că două săptămâni n-a făcut altceva decât să mănânce şi să doarmă. Am botezat-o Maya.  Se ataşase mult de mine şi, când nu era pusă în cutiuţa ei, prefera să doarmă pe obicte de vestimentaţie care îmi aparţineau. Se simţea în felul acesta, probabil, protejată. Între timp, Maya a crescut mare, a făcut două rânduri de puişori, iar una dintre "fiicele" ei a dat, de asemenea, naştere unor urmaşi. Acum Maya a dispărut şi sunt semnale că ar fi murit. Mă încearcă un sentiment de amărăciune că această pisică chinuită în prima parte a vieţii nu a trăit mai mult. Mi-am dat seama că, în mod misterios,  toate animalele salvate de mine, pisici sau câini, n-au supravieţuit după aceea, cu o excepţie, prea mulţi ani. O căţeluşă a sfârşit sub roţile unui automobil, un pisoi a fost interceptat de nişte copii ( care nu ştiau al cui este ) şi aruncat de la mare înălţime. Un câine a fost prins în laţ şi împuşcat. Un altul a fost înţepat cu furca de un nenorocit.
Din păcate, n-am reuşit să îmbunătăţesc, definitiv, soarta unor biete fiinţe fără apărare...

13 comentarii:

karina spunea...

Necuvantatoarele sunt un nesfarsit laborator de sentimente umane...cand disparm rup o bucatica din sufletul nostru...NU tu esti ghinionistul...nu uita de perisabilitatea vietii si continua perpetuare a speciei...
Frumos nume..Maya!!

karina spunea...

Ce culoare avea Maya?

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
Maya era neagră, cu pete albe pe burtă...
Poate că rămăşiţele depresiilor pe care le-am avut mă fac să văd, în unele perioade, mai ales suferinţa.
Cărţile despre moartea lui Preda sunt următoarele : "Cum a murit Marin Preda" de C. Turturică, Editura Isis@Rai (nu este specificat anul apariţiei ; Turturică a fost, se pare, redactor la Cartea Românească şi un scriitor aproape necunoscut, în ciuda mai multor volume de proză publicate ) şi "Marin Preda între viaţă şi moarte " de Savu Dumitrescu,, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1992. S. Dumitrescu este fostul şofer de la editură al lui Preda, mare rostogolitor de femei. M. P. l-a luat ca model pentru personajul Vintilă din "Cel mai iubit dintre pământeni". Cartea lui este, în mare măsură, o reluare a alteia, "Zece ani cu Marin Preda", Ed. Cartea Românească, 1985. ( Preda murise în 1980)

karina spunea...

Multumesc, o sa caut cartile..
O sa ti-o fac pe Maya:))

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
îţi mulţumesc... :)

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
în noaptea trecută am visat că Maya venise acasă...

karina spunea...

Trebuie neaparat sa iti iei o alta pisicuta...eu am o cockerita:)) neagraaa:))

mmi spunea...

Primul meu motan, Toto, a murit după ce a căzut de la balcon. A fost nevoie ceva timp până când mama m-a lăsat să o am pe ea, pe Miţa. Era minunat de neagră cu ochi verzi şi avea cea mai moale blăniţă din lume. A murit de o incurabilă boală pisicească şi încă lăcrimez când văd mâţe negre pe stradă, aş lăcrima şi acum. Mă gândesc doar că au fost clipe în care a simţit că o iubesc, chiar dacă ultima dată când ne-am văzut am ţinut-o să i se facă perfuzia. Mai am doi motani, la mama, şi refuz să îmi iau unul doar al meu.

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
pisicuţe-pisicuţe mai am ( o fetiţă şi trei băieţi )... Dar o superpisicuţă care să mă inspire mi-ar trebui... :)))

Mmi,
îmi pare rău pentru pisicuţele tale... Sunt alături de tine. Felinele sunt foarte afectuoase şi cer să fie iubite...

karina spunea...

Ha, ha, imi pare bine ca esti optimist:)) Mmi! Ia pisica de la mama!!!!

karina spunea...

Uite, Serban, pentru tine:))

http://karina-lumeanoastra.blogspot.com/2010/06/silent-night-where-is-my-cat.html

mmi spunea...

Karina, ceea ce încercam să spun e că într-un mod ciudat mă bucur că sunt la mama, în felul ăsta nu o să fiu obligată să le văd sfârşitul. Şi oricum sunt bătrânei amandoi dragii mei, unul are 12 şi celălalt face pe 13 iulie 10 ani.
Şerban, şi eu iubesc pisicile şi nu înţeleg defel de ce unii oameni le consideră fiinţe ipocrite. Ba aş putea să jur că aceia care spun asta sunt mult mai răi decât ar putea fi o pisică vreodată.

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
mulţumesc mult... Eşti un înger... :)
Îţi sunt mult îndatorat...

Mmi,
da, asta mă face nefericit : văd mereu sfârşitul fiinţelor şi lucrurilor...