miercuri, 30 iunie 2010

Ochiul lui Dumnezeu

"Există un punct într-un ungher de galaxie, la o răspântie de ceruri, în ochiul lui Dumnezeu, în subconştientul nostru sau al îngerilor, unde toate evenimentele trăite de noi cronologic există simultan."

Într-o dimineaţă am intrat în garaj şi am găsit o carte aruncată pe jos. Am deschis-o, am început să citesc şi mi-am amintit brusc că în noaptea precedentă visasem că intru în garaj, că găsesc o carte aruncată pe jos, că o deschid şi încep să citesc...
 Un om ( mort de câţiva ani ) fusese  în tinereţe  şofer pe un camion şi mi-a povestit, într-o zi, că a avut o perioadă de două săptămâni în care visa în fiecare noapte că loveşte cu camionul o căruţă şi omoară un bătrân şi un băiat. În vis, şoferul plângea, dar bătrânul accidentat îi spune înainte de a-şi da sufletul :
- Nu plânge, tată, că nu e vina ta. Aşa trebuia să se întâmple.
 Şi după două săptămâni de vise, camionagiul omoară, într-adevăr, un bătrân şi un copil aflaţi într-o căruţă. Înainte de a închide pe veci ochii, bătrânul i-a spus aceleaşi cuvinte pe care i le zisese în vis...
Cu două săptămâni înainte ca mama sa să moară, un  profesor de matematică îl visează pe unchiul său mort.  Mortul îi surâde -  profesorul vede că îi lipsesc doi dinţi din faţă - şi îi spune că a venit să o vadă pe sora lui. După ca mama matematicianului moare şi i se sapă groapa, este deshumat unchiul. Craniul este intact, cu exceptia celor doi dinţi din faţă care lipsesc.
Carl Gustav Jung l-a visat pe tatăl său, mort de mai mulţi ani. Bătrânul era odihnit şi proaspăt bărbierit, dând impresia că se întoarce dintr-o lungă călătorie.
- Am venit să-ţi cer nişte sfaturi, i-a spus el lui Jung.
- Ce sfaturi ?
- Ştii, urmează să o văd pe mama ta şi eu nu prea ştiu să mă port cu femeile. Tu ştii mai multe şi mă poţi ajuta...
Peste două săptămâni mama lui Jung murea.
Acelaşi Jung a făcut un infarct şi a intrat în moarte clinică. A văzut Pământul de sus ca dintr-o navă spaţială. Dacă îmi aduc bine aminte, vedea Europa şi Marea Mediterană undeva sus, în stânga. La un moment dat, l-a văzut venind de jos, rostogolindu-se catre el, pe medicul care îl îngrijea.
- Am venit să-ţi iau locul, i-a spus doctorul. Du-te jos, că eşti aşteptat.
Când a deschis ochii şi l-a văzut pe medic, Jung i-a spus :
- Doctore, eu am scăpat, dar tu o să mori în locul meu.
Doctorul a râs ca de o glumă, dar peste câteva zile s-a tăiat cu bisturiul, a făcut septicemie şi a murit...
De altfel, Jung mărturisea că toată opera sa e un fel de răspuns la întrebările pe care i le-au pus spiritele unor morţi. Când scria, simţea că odaia lui este plină de spirite care aşteaptă.
Surpriza mea este că din tot ce spune marele psihanalist reiese că nici după moarte nu aflăm marile adevăruri despre viaţa de dincolo şi despre Dumnezeu...

luni, 28 iunie 2010

Citiţi revista "SUBCULTURA" !

Subcultura este o excelentă publicaţie online, creaţie a poetului Marius Ştefan Aldea. Viitorul este al scriitorilor tineri, iar dacă vreţi să vedeţi cum va arăta timpul împlinirii pentru literatura română, citiţi Subcultura ! Merită.
În acelaşi timp, îi adresez felicitări sincere fondatorului şi redactorului acestei reviste, talentatul poet Marius Ştefan Aldea, pentru extraordinara lui realizare. La mulţi ani şi multe, multe numere !

http://subculturaonline.com/

sâmbătă, 26 iunie 2010

The Gogu

Pe vremea adolescenţei mele fericite, când credeam în frumuseţea şi măreţia lumii, când visam nu la un viitor "trist şi rău" ( Nicolae Velea), ci la unul apoteotic, trimiteam poezii unor reviste literare.  Mi se răspundea la Poşta redacţiei sau mi se publicau unele texte. În Bolintin-Vale, la colţul dinspre liceu al bisericii, era un chioşc de ziare. Ţin minte şi acum figura binevoitoare a vânzătoarei, o doamnă brunetă, frumoasă, surâzătoare. Cumpăram nerăbdător publicaţia şi frunzăream paginile  atent, copleşit de emoţie.  Nu voi uita nicicând ce fericire m-a cuprins când mi-am văzut primele poeme publicate. Niciodată, după aceea, nu m-a mai încercat o asemenea stare de spirit.
Îmi aduc aminte de numele multor scriitori şi persoane publice de azi care scriau poezii pe atunci şi cărora Geo Dumitrescu, Alex Ştefănescu şi Gheorghe Tomozei le răspundeau la Poştă sau le tipăreau producţiile. Unul dintre poeţii de atunci este astăzi miliardar în euro şi proprietarul unor posturi de televiziune ! La sfârşitul rubricii respective era o listă lungă cu aspiranţii la gloria literară care erau refuzaţi uneori politicos, alteori jignitor. Pomelnicul era încheiat invariabil de un oarecare The Gogu.
Licean fiind, întâmplându-se să particip la o olimpiadă de limba şi literatura română organizată la Buftea - am obţinut şi premiul al treilea, chiar dacă nu mă pregătisem special, dar a fost unicul concurs de acest gen la care am consimţit să iau parte ! -, am intrat în sala de clasă în care fusesem repartizat şi m-am aşezat pe locul indicat. Am ridicat ochii şi nu mare mi-a fost mirarea când am văzut scris pe tablă, cu majuscule supradimensionate, numele THE GOGU. Priveam şi mă minunam. Iată, îmi spuneam, faimosul The Gogu îşi are culcuşul pe aici, pe undeva.  După câteva momente, pe uşă a intrat un elev înalt, mustăcios, care s-a îndreptat către tablă şi ne-a spus, privindu-ne vesel pe cei din bănci şi arătând către inscripţie :
- Eu sunt The Gogu. Eu... şi s-a împuns cu arătătorul mâinii drepte în piept.
Şi a ieşit pe uşă.
După ce am rezolvat subiectele, m-am îndreptat către ieşire, buimac de foame şi de oboseală. Pe hol, o mică busculadă. Un profesor mai în vârstă îl ţinea pe The Gogu de o ureche şi rostea o predică, porcăindu-l bine pe băiat. Am înţeles că The Gogu fusese prins în timp ce fuma, împreună cu nişte colegi, la toaletă.  Băiatul ţinea capul în jos, dar se vedea bine că se amuza de situaţia în care se afla.
I-am mai văzut numele de câteva ori la Poşta redacţiei. Cu acelaşi răspuns.
Apoi n-am auzit niciodată nimic despre el.
Mă gândesc că orice om încearcă să arate că este bun la ceva. Fiecare încearcă să comunice, să se afirme într-un domeniu. Să arate cuiva că îl iubeşte...Sunt dorinţe legitime şi trebuie să le tratăm cu toleranţă, cu înţelegere. Cu iubire.
Mă doare sufletul când mă gândesc la cei care sunt descurajaţi toată viaţa, de toată lumea.
Cu ei ce se întâmplă ?

P.S. Până să ajungă dictator, Nicolae Ceauşescu scria poezii. Într-o zi s-a dus cu creaţiile sale la Miron Radu Paraschivescu, poetul care i-a lansat pe Marin Preda, Adrian Păunescu şi o sumedenie de alţi poeţi şi prozatori. Miron nu refuza pe nimeni, era de un altruism uluitor şi trimitea răspunsuri personale, acasă, fiecărui solicitant. Versurile lui Ceauşescu au fost atât de proaste, încât poetul i-a spus politrucului de la obraz că nu are talent. Şi a urmat ce se ştie. De multe ori, prietenii îi spuneau lui Miron :
- Miroane, trebuia să îl publici pe ăla, fiindcă se apuca să scrie volum după volum şi îi ieşeau fumurile politice din cap...
Să ne ferească Dumnezeu de politicienii care ratează o carieră artistică. Se ştie că Hitler dorea, la început, să fie pictor... Te pomeneşti că şi Stalin visa să scrie !

vineri, 25 iunie 2010

Balet stilistic şi adevăr uman

În paralel cu lectura unor cărţi pe care le recenzez, l-am recitit pe Hemingway. Las la o parte omul, o namilă antipatică şi arogantă, umflată cu alcool, care are mereu  de spus câte ceva veninos despre confraţii săi : G. Stein arată ca un împărat roman, e plină de ea, dar face greşeala să îi numească "beţivi" pe tovarăşii de pahar ai lui Hemingway ( membrii "generaţiei pierdute", cum spune ea, preluând expresia unui şef de garaj ! )  şi de aceea americanul o evocă într-o scenă în care este umilită de femeia cu care Gertrude trăia ; Fitzgerald are picioarele prea scurte şi o soţie îngrozitoare, alţii sunt "beţivi " ( sic ! ), etc. Hemingway este însă exemplar prin atitudinea faţă de scris : nu se gândeşte decât cum să-şi continue cartea la care lucrează. Scrie zilnic acelaşi număr de cuvinte şi se opreşte numai când ştie continuarea, pentru a fi sigur că va scrie şi a doua zi...
Hemingway scrie minunat, dar se pare că nu m-am înşelat în privinţa lui : nu spune aproape nimic adânc-omenesc. Zice despre fleacuri, într-un stil încântător. Mă gândesc la ruşi - la Dostoievski în special - care spun lucruri fundamentale, cutremurătoare, despre om, dar nu au stil. Şi atunci care este mai mare scriitor ? Calofilul sau cel care sondează profunzimile fără nicio pretenţie de a simula frumuseţea ?
Hemingway îl citeşte pe Dostoievski şi se miră : cum poate cineva să scrie " aşa de rău şi să te lovească atât de tare ?" I se pare că Dostoievski nu foloseşte niciodată le mot juste, dar "a creat nişte personaje aşa de vii, cum aproape nimeni n-a mai reuşit."  Un cunoscut îi spune, de asemenea, că nu-ţi vine niciodată să-l reciteşti pe Dostoievski... Câtă superficialitate ! Rămâi consternat. Dar de ce să fim surprinşi ? Să ne amintim că însuşi Gide nu-l suporta pe Dostoievski...
Hemingway are însă un cult faţă de ruşi şi îi citeşte cu pasiune, ca şi pe contemporanii săi care, de cele mai multe ori, îi şi plac : Huxley, Lawrence, Joyce, Fitzgerald, Pound... Asta îmi verifică o idee mai veche : ca să poată crea, un scriitor trebuie să şi citească foarte mult, nu numai să "trăiască". Fiindcă, altminteri, ajunge repede la fundul sacului.

P.S. Într-un loc, Hemingway este de părere că "un om inteligent se îmbată ori de câte ori este obligat să-şi petreacă timpul alături de proşti."  N-aş fi aşa de dur în a-i cataloga pe alţii drept "proşti".  Şi, în general, nu e bine să judeci pe nimeni, proşti sau deştepţi. Totuşi, cred că este cea mai mare greşeală să bei cu oameni lipsiţi de educaţie şi fără orizont cultural. Chiar dacă îi cari acasă cu maşina, după cum îmi spunea un prieten, ca pe saci, sau chiar dacă ei se târăsc în fiecare noapte pe brânci, vor avea ceva de spus în privinţa ta, cel care ai făcut tâmpenia să ridici un pahar în văzul lor : în mintea lor simplă, generată de o mentalitate inferioară, nu mai ai niciun prestigiu : meritele tale trec, toate, asupra lor, din moment ce ai stat cu ei la aceeaşi masă şi le-ai dat posibilitatea să discute despre tine  de la egal la egal. N-au niciun criteriu de apreciere şi judecă pe oricine pentru lucruri de nimic. Sigur că aceste "opinii" nici nu trebuie băgate în seamă...
     Iar de vreun an, consider că este o eroare să bei în orice condiţii : un scriitor nu trebuie să bea niciodată. A scrie şi a bea sunt acţiuni incompatibile.

duminică, 20 iunie 2010

Literatura ca o ieşire din peşteră

O carte este o călătorie a autorului în căutarea unui miraj. Cam ca în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
O reinventare a propriei copilării fericite, o încercare de a spune cuiva că îl iubeşti, o variantă personală a paradisului.
Când autorul ajunge să-şi prindă din urmă visul, apare capodopera. În acest caz, reuşita şi fericirea sunt ale cititorului. Acesta din urmă ajunge, înaintea artistului, să-şi vadă cea mai frumoasă iluzie împlinită, să o pipăie cu degetele şi să urle : "Este!"
Personajul este prins şi el în aceeaşi aventură a căutării fericirii. Prin iubire - cei mai naivi !- prin putere sau prin bani, care au forţa de a satisface toate fanteziile...
Nefericirea, singurătatea, iubirea, moartea, trecerea timpului, suferinţa, eşecul şi absurdul existenţei sunt cele mai frecventate teme, aşa încât acestea au devenit aidoma femeilor de pe centură. Se vând oricărui autor pe bani puţini. Ce face scriitorul cu ele ţine de talent.
La o primă privire observăm că nefericirea, durerea, eşecul şi absurdul sunt cele mai căutate teme/femei şi lor li se datorează cele mai mari reuşite ale literaturii. Nu există autori mari fericiţi şi nici personaje memorabile fericite : cei împăcaţi cu lumea sunt nu au nevoie de literatură şi nici aceasta nu se interesează de ei... Pentru creaţia artistică, sunt neinteresanţi, morţi şi îngropaţi. Sigur că există şi excepţii.
Dar Dostoievski şi Kafka ? Da, ăştia sunt cei mai mari şi cei mai nefericiţi. "Am început să-l citesc pe Kafka şi am impresia că am intrat într-o peşteră din care nu mai ştiu să ies", mi-a spus cândva o amică inteligentă. Da, nimeni nu mai găseşte ieşirea din Kafka, aşa cum n-a găsit-o nici el însuşi. Sau poate că el a descoperit-o în cele din urmă, din moment ce a cerut să i se ardă manuscrisele.
Iată însă că ruşii au găsit soluţia miraculoasă râsului în chiar miezul nefericirii. În cărţile lui Gogol, Cehov, Bulgakov şi Ilf şi Petrov, autorul râde în hohote, împreună cu cititorii, de la un capăt la altul al fiecărui volum.
Literatura ne vindecă de teama de moarte şi de nefericire.
Ar trebui să facem o listă cu 50-100 de capodopere şi, când ne supără cineva, să deschidem unul dintre opurile trecute acolo şi să începem să citim. Vom fi feriţi de conflicte, răutate şi invidie... Vom trăi fiecare în iluzia celuilalt. Şi vom rămâne prieteni pentru toată viaţa şi... toată moartea...

P.S. Aceste gânduri mi-au fost inspirate de recitirea romanului Douăsprezece scaune de Ilf şi Petrov...

De trei nopţi nu mai apuc să dorm din pricina furtunilor. Lucrez până târziu şi când vreau să mă culc, afară începe nebunia, cu fulgere şi trăsnete care zguduie locuinţele... Parcă toţi demonii Infernului urlă şi bat cu pumnii în uşi şi ferestre. Dimineaţa, când rămânem şi fără curent electric,  spectacolul încetează... Noaptea următoare o luăm de la capăt...

sâmbătă, 19 iunie 2010

Viaţa după Ilie Moromete

Voi reproduce un dialog purtat acum treizeci de ani între un bărbat ajuns de mult la maturitate şi mama sa,  într-o casă ţărănească din Siliştea-Gumeşti, locul în care s-a născut şi a copilărit Marin Preda . Femeia avea aproximativ vârsta lui Ilie Moromete ( Tudor Călăraşu ), iar fiul ei era cam de vârsta mezinului familiei Moromeţilor.

E miezul verii. După masa de prânz, mama şi fiul stau lungiţi în două paturi aşezate simetric de o parte şi de alta a uşii, de-a lungul a doi pereţi opuşi din dormitorul familiei. Fiecare se foieşte nervos în patul său, iar un zugrav îşi face de lucru pe hol şi trage cu urechea la ce discută cei doi.
- Auzi, Niculae, maică ? întreabă bătrâna oarecum liniştită.
- Ce, mamă ?
- Fire-ai al dracu, Niculae, maică, cu gingiile şi cu dinţii tăi ! Aşa ! Ce-mi făcuşi tu mie... Să fii al dracu, maică !
Bărbatul se mişcă în pat şi îşi caută o poziţie mai comodă.
- Auzi, mamă ? întreabă omul într-un târziu.
- Ce, Niculae, maică ?
- Da' ce,  tu n-ai putea să fii a dracu ?  Ai ? Fire-ai a dracu, mamă, cu ghearele şi cu creierii tăi ! Aşa... Să fii a dracu, mamă !
Se lasă o tăcere prelungită. Zugravul lungeşte urechea şi încearcă zadarnic să audă continuarea disputei.Dar nu mai vorbeşte nimeni.  Curios, bagă capul pe uşa deschisă. Cei doi dorm împăcaţi, fiecare în patul său, ca nişte prunci proaspăt îmbăiaţi...

vineri, 18 iunie 2010

Nopţi în preistorie

Trăiesc într-un ţinut unde, la cea mai mică vijelie, rămânem fără curent electric. Internet, cablu, reţele de telefonie toate cad. Frigiderele nu mai funcţionează, bezna este atotputernică.
De data asta a fost mult mai rău. Un adevărat taifun a smuls arborii din rădăcini, a distrus culturile şi a distrus acoperişurile caselor. Ies în întunericul şi în nebunia de afară să-mi iau cărţile de sub cortul amenajat în curte şi să închid "solarul". La întoarcere, vântul ia acoperişul garajului şi îl prăvăleşte peste mine, îngropându-mă . Mă ridic cu greu în furtună. Am capul spart în două locuri şi sunt lovit puternic la genunchiul drept. Sunt bucuros că am scăpat cu viaţă...
Pe la 1 şi jumătate noaptea mă hotărăsc să mă culc, după ce încercasem să lucrez ceva la lumina unei lumânări prizărite. Grohăituri groase întărâtă însă toţi câinii de pe Intrarea Îngustă. Ies cu lanterna în şuvoaiele care curg din cerul negru ca păcura.. Mă simt de parcă aş fi omul cavernelor. Cel care nu are decât un culcuş în care să se adăpostească şi rezerve de hrană pentru câteva zile. Dar sunt, totuşi, om. Şi mă gândesc că pentru a rămâne aşa, celor mai multe făpturi umanoide de pe planetă ar trebui să li se limiteze dreptul la proprietate şi la putere. Altminteri, după cum vedem sub ochii noştri, acestea se transformă în altceva.  În creaturi care şi-ar ucide cei mai buni prieteni din motive neînsemnate. Trăim într-o epocă în care o funcţie cât de măruntă şi un cont în bancă îi prefac pe nişte oameni cumsecade în fiare care încearcă să-şi reducă semenii la condiţia de sclavi sau chiar să-i distrugă. Reuşita în viaţă ar trebui, dimpotrivă, să-i facă pe urmaşii primatelor mai relaxaţi şi mai toleranţi. Nimic din toate acestea... Ca şi dictatorii antici, care îşi făceau caii senatori, "câştigătorii" de acum ( putere şi opoziţie, fără deosebiri : ba, ca să fiu sincer, opoziţia pseudoliberală a dat tonul la prăpăd  )  nu mai au mult până să-şi transforme maşinile în secretari de stat şi să le dea salarii grase şi pensii pe măsură... Cu cât succesul este mai răsunător şi cu cât omul este mai lipsit de instruire, cu atât efectele sumt mai îngrozitoare...
Pe "stradă" se agită un porc mare, scăpat probabil dintr-o cocină distrusă. În jur, pustiu. Într-un târziu mai apare un vecin. Nu ştim al cui este porcul, dar animalul e speriat şi face tămbălău, iar câinii nu se potolesc şi nu putem dormi. Vom vedea mâine...

P.S. E de prisos să spun că am pierdut ultimul meci al Argentinei şi că n-am putut savura victoria Mexicului în faţa Franţei, cea alergică la ţigani...

A dispărut pisicuţa Maya



Încet-încet ajung la concluzia că destinul animalelor nu poate fi schimbat decât în mică măsură. Acum doi ani am recuperat, de la un centru de pâine, o pisicuţă subnutrită, speriată, dar foarte vioaie. Ofta tot timpul, dar am îngrijit-o cu atenţie. Din manifestările ei am dedus că îşi asigurase supravieţuirea hrănindu-se cu gândaci şi ascunzându-se la cel mai mic pericol. Ţin minte că două săptămâni n-a făcut altceva decât să mănânce şi să doarmă. Am botezat-o Maya.  Se ataşase mult de mine şi, când nu era pusă în cutiuţa ei, prefera să doarmă pe obicte de vestimentaţie care îmi aparţineau. Se simţea în felul acesta, probabil, protejată. Între timp, Maya a crescut mare, a făcut două rânduri de puişori, iar una dintre "fiicele" ei a dat, de asemenea, naştere unor urmaşi. Acum Maya a dispărut şi sunt semnale că ar fi murit. Mă încearcă un sentiment de amărăciune că această pisică chinuită în prima parte a vieţii nu a trăit mai mult. Mi-am dat seama că, în mod misterios,  toate animalele salvate de mine, pisici sau câini, n-au supravieţuit după aceea, cu o excepţie, prea mulţi ani. O căţeluşă a sfârşit sub roţile unui automobil, un pisoi a fost interceptat de nişte copii ( care nu ştiau al cui este ) şi aruncat de la mare înălţime. Un câine a fost prins în laţ şi împuşcat. Un altul a fost înţepat cu furca de un nenorocit.
Din păcate, n-am reuşit să îmbunătăţesc, definitiv, soarta unor biete fiinţe fără apărare...

marți, 15 iunie 2010

Amintiri despre Marin Preda

În revista Formula As,  nr. 920, 29.05.2010 - 04.06.2010,  Marin Preda este evocat de unul dintre prietenii săi din copilărie. Autorul articolului este Sorin Preda, nepotul marelui scriitor.

Textul poate fi citit aici.

luni, 14 iunie 2010

Un pahar de lapte, cu patru cuburi de gheaţă

Acesta este jocul echipei reprezentative de fotbal a Germaniei : un pahar de lapte, cu patru cuburi de gheaţă. Gândire, disciplină, angajament fizic, transparenţă, simplitate.
Un regiment de tancuri prospăt ieşite din fabrică, dând un atac nimicitor...
Să fie ăştia câştigătorii ?
Dar cine bea, în lumea aceasta, lapte cu gheaţă ?

sâmbătă, 12 iunie 2010

Aş paria pe Argentina, dar mă încurcă Maradona...

Din ce am văzut până acum la Campionatul Mondial de Fotbal, aş paria pe Argentina care are, probabil, cel mai puternic lot şi de departe cei mai tari atacanţi. Totuşi, nu sunt convins că picioarele sclipitor-gânditoare ale lui Messi pot câştiga, numai ele, o competiţie... Nu "citesc" nicio strategie a lui Maradona, iar apărarea, în absenţa fenomenului Zanetti, este varză. Argentinienii nu au convins deloc în faţa unor nigerieni care mi s-au părut mai mult tauri decât vulturi...
În aceste condiţii, Spania, Brazilia şi celelalte favorite au o şansă în plus.
Mă "încântă", în schimb, comentatorii :
"Creşte presiunea argentiniană..."
"Creşte presiunea nigeriană..."
"Creşte presiunea..."
Aferim !

P.S. Licean fiind, am văzut în cabinetul de geografie, alături de doi profesori şi câţiva colegi, un meci Dinamo-Universitatea Craiova.
Proful de filozofie, mai în vârstă şi puţin euforic, îi tot spunea colegului său de educaţie fizică :
 " Bă, tată, bă, Radule, eu cred că o să câştige ăştia de la Dinamo, bă, că atacă întruna..."
Cadrul didactic mai tânăr mormăia :
"Da, dom' profesor ..."
Scăpau oltenii pe contraatac şi filosoful sărea în sus, panicat :
" Bă, tată, bă, Radule, s-ar putea să câştige şi craiovenii, bă... Că uite..." 
"Da, dom' profesor", aproba imediat celălalt.
Dinamo îşi relua jocul de pase cunoscut, de pe vremuri.
"Bă, tată, bă, Radule, spunea primul dascăl, bă, eu tot cred că o să câştige ăia de la Dinamo, bă..."
"Da, dom' profesor..."
Scăpau oltenii din chingi.
"Bă, tată, bă, Radule, s-ar putea să câştige şi ăia de la Craiova, bă..."
"Da, dom' profesor..."
Şi au ţinut-o aşa tot meciul.
Comentariile acelor oameni aveau infinit mai mult farmec decât bălmăjelile împiedicate ale "comentatorilor" de acum.

vineri, 11 iunie 2010

Ficţiunile lui Dumnezeu

X e un bătrân falnic, cu obrazul rumen şi pasul vioi, care are, la 74 de ani, vreo trei amante. Are un regim alimentar de invidiat : lapte şi brânză proapătă, legume din propria grădină, fructe, miere, vin negru. ( Bea cam doi litri pe zi, în loc de apă, dar nu l-am văzut niciodată nici măcar pilit : are o privire limpede şi odihnită, de consumator de ceai hepatic...) Se pricepe la toate şi are o gospodărie curată şi ordonată ca o farmacie.
De ceva vreme l-am văzut nemulţumit şi l-am întrebat ce păs are.
- Sunt niţel supărat, mi-a spus el. Dumneata ştii că eu nu am cereale şi, în concluzie, n-ar trebui să am nici şobolani. E, uite că am...
- Păi... cum aşa ?
- Aşa bine. Vecinul are nişte gherlani care mănâncă la el - că are, slavă Domnului, vagoane de porumb şi de grâu ! - şi vin să doarmă la mine...
 - Dacă înţeleg bine, mata ai deschis un fel de hotel pentru şobolani. Iar vecinul deţine o cantină pentru rozătoare.
 - Cam aşa ceva...
Îmi mai arată o frumuseţe de motan - să tot aibă 12 kg ! - după care pisicile cad în limbă.
- Vin după el, domnule ! Aşa ceva n-am pomenit de când mama m-a făcut ! În loc să umble şi să urle motanii după pisici, îl caută ele şi ţipă de mă terorizează... Şi e un cotoi dat dracului, îmi aduce de pe câmp şi pui de iepure !
- Ai, lasă-mă !
- Pe cuvânt... Am unul chiar aici, sub coşul ăsta, că l-a adus viu... Dar pe cei mai mulţi îi omoară şi îi mănâncă.
Mă uit cu neîncredere la pisoiul braconier. E uriaş, gras şi liniştit.
Se ştie acum că Marin Preda n-a inventat întâmplări, ci le-a aşezat pe cele ştiute de el într-o anumită ordine, relatându-le în stilul său inconfundabil. Marquez povesteşte undeva că toate incredibilele scene din romanele sale sunt reale...
Dacă aş "prinde" într-un roman lucrurile prezentate mai sus,  ar ieşi ceva veridic ? N-aş crede... Realitatea - ficţiunea lui Dumnezeu - bate totdeauna imaginaţia, dar uneori o umileşte...

miercuri, 9 iunie 2010

Cei mai fideli cititori ai unui scriitor sunt duşmanii acestuia

Un cunoscut scriitor român mi-a spus într-o zi aceste cuvimte :
- Cei mai fideli cititori ai unui scriitor sunt duşmanii acestuia.
- Zău ? m-am prefăcut eu neştiutor.
- Da, gândeşte-te la Macedonski care nu scăpa o poezie scrisă de Eminescu. Poetul Nopţilor citea fiecare text eminescian cu creionul în mână şi cu mustăţile zbârlite de furie. Nu ştii cum comentează el poemul lui Eminescu în care  iubita e sărutată în... creştet ? 
- Macedonski avea uneori şi dreptate, am zis.
- Avea, a confirmat interlocutorul meu, fiindcă era un om citit şi mare poet el însuşi. Mai încoace, a apărut specia cititorului-iscoadă... Ăsta nu e un cititor propriu-zis. E, de fapt, un om care n-are nicio treabă cu literatura şi care nu-l "citeşte" decât pe scriitorul care i-a intrat în vizor : un coleg de serviciu, un vecin de scară, ceva de genul ăsta... Neavând un minim orizont cultural ( pentru că nu prea a mai deschis nicio carte ), nu înţelege nimic şi caută să demonstreze că scriitorul "a râs" de cutare sau cutare cetăţean.  Ignorantul consideră că menirea lui este să demaşte impostura autorului şi să-i pună scribului toată comunitatea în cap. Cum de şi-a permis să scrie acolo cuvântul "inginer" sau cuvântul "medic" şi să-i jignească pe domnii X şi Y ?  Ce merite are "pretinsul poet" care foloseşte cuvântul "futălău" ? "Criticii" de acest tip citesc opera ca pe un ziar... Fiecare personaj corespunde, în mintea lor, unei persoane reale. Medoia e Ion din capătul străzii, iar Minda e dascălul Pintilie... Ceea ce fac aceşti oameni - citesc operele unora pe care îi detestă ! - nu le place nici lor, dar eroismul acţiunii de a arăta că romancierul Georgescu e un prost, fără pic de talent ( îl cunosc ei bine ! ), cere, nu-i aşa, sacrificii...Nu mai spun că dacă lângă un asemenea ipochimen se mută un sculptor, rinocerul se transformă subit în critic de artă... Caragiale a avut destule belele cu cititorii-iscoadă... Marin Preda, la fel ...Învăţătorul Florea Gheorghe - care a murit anul trecut, înainte de a împlini 100 de ani - citea cu înverşunare fiecare carte a lui Preda să vadă dacă autorul Moromeţilor nu a mai "râs" cumva de el...
- Să ştii că l-am cunoscut şi eu pe Florea Gheorghe, am zis. Prin 1986 am fost în Siliştea-Gumeşti şi l-am văzut pe moş în mijlocul unor profesori de română cum se lăuda că l-a făcut pe Preda "măgar", "porc" şi "nesimţit"... "Măgarule, povestea bătrânul învăţător că i-ar fi zis prozatorului, măgarule, nu ţi-e ruşine să scrii porcăriile alea despre mine? Cine mama dracu' m-a văzut pe mine omorând şi belind un cal ?"  Povestea că Preda lăsase capul în jos, simţindu-se vinovat...
- Păi, Preda făcuse imprudenţa să-i folosească numele adevărat. Învăţătorul întărâtase mai mulţi săteni care se duceau acasă la Tudor Călăraşu şi ziceau : "Bă, Tudore, să ştii că dacă îl prindem pe fiu-tău pe aici, îl ia mama dracu', îi spargem capu' cu bâta ! A râs de noi în nişte cărţi d-alea, d-ale lui..." Aceeaşi greşeală a săvârşit-o şi regretatul Sorin Stoica. Inconştient, ăsta lua cartea cu el şi îi vizita pe turbaţi, încercând să le demonstreze că s-au supărat degeaba. Nu reuşea decât să-i înfurie şi mai mult... În schimb, Dumitru Ungureanu se fereşte ca de foc ca vreo carte de-a lui să ajungă în Găeşti, fiindcă îi cam încondeiază pe locuitorii orăşelului.
- Poate că ar fi bine ca un scriitor să-şi menajeze cunoscuţii şi să nu procedeze precum Truman Capote sau Paul Goma, am opinat.
- E adevărat, dar sunt unii care se supără chiar dacă personajele din carte n-au nicio legătură cu ei. Scrii "prost" şi ei sar în sus : "Uite, despre noi scrie aici !" Dacă ar avea puţină inteligenţă, s-ar face că plouă şi nici n-ar mai face publicitate gratuită scriitorului pe care îl urăsc. Dar ia spune, tu nu ai avut niciodată asemenea necazuri ?
- Păi, cum să-ţi spun... Cititorii din localitatea mea sunt cei mai inteligenţi din lume, au o cultură impresionantă şi orice aş scrie, ei înţeleg corect şi nu se supără niciodată. Toţi mă iubesc şi mă admiră, am spus eu senin.

sâmbătă, 5 iunie 2010

Solidaritate şi recunoştinţă

Fiindcă pisicile şi câinii mei s-au înmulţit, am început să-i dau spre adopţie unor persoane iubitoare de animale. Fac mai întâi o listă cu oamenii care vor asemenea "copii", analizez cu atenţie fiecare situaţie în parte şi îi aleg, ca "părinţi", pe cei care îşi tratează animăluţele cu blândeţe...
Am dat unei vecine o căţeluşă care s-a tânguit şi a suferit multă vreme, deşi era bine tratată de noua stăpână. De câteva ori a reuşit să vină înapoi, dar soţia a dus-o de fiecare dată la noul ei domiciliu, spre marea mea jale... De câte ori căţeluşa plângea la gard, motanul meu se ducea şi îi ţinea tovărăşie pentru a o linişti. L-am văzut chiar mergând în curtea vecinei, spre marea bucurie a căţeluşei care îl punea jos şi se juca fericită cu el... Alaltăieri m-am dus să vizitez căţeluşa. S-a bucurat mult şi făcea un fel de gest al îmbrăţişării care m-a emoţionat profund.
- Pisoiul dumneavoastră vine în fiecare zi pe la ea, mi-a spus vecina. Se joacă multă vreme împreună, dar când le dau să mănânce, căţeluşa îl bate şi îl alungă...
Asta da recunoştinţă, mi-am zis.
Peste iarnă, am hrănit cu grâu câţiva guguştiuci şi nişte vrăbii. Acum guguştiucii apără ograda de ciori, războindu-se amarnic cu înaripatele negre care au reuşit, totuşi, împreună cu graurii, să-mi mănânce toate cireşele. În schimb, vrăbiile au ales să-şi arate recunoştinţa în alt mod : au făcut prăpăd printre florile de vişin, pe care le-au rupt fără milă...
Mi-am amintit de unul dintre câinii mei, pe care l-am găsit, într-o iarnă, legat pe un deal ( fusese condamnat la moarte prin înfometare ? ) şi pe care l-am adus acasă. Mi-a retezat cu dinţii doi pomişori şi vreo trei-patru butuci de viţă-de-vie rară... Mi-a făcut şi alte pagube... Nu prea răspunde rugăminţilor mele, nici după şase-şapte ani, când îi strig să nu fugă prin grădinile oamenilor. Un bătrân mi-a explicat : " Numai câinele pe care îl creşti în curtea ta te ascultă şi este cu adevărat al tău..."
E de prisos să spun că nu port pică nici vrăbiilor, nici câinelui neascultător. Nici măcar ciorilor sau graurilor...

marți, 1 iunie 2010

Un domn care nu este acasă

M-am întors acasă de la şcoală şi am oprit maşina în faţa porţilor. În curte nicio mişcare.
- Vecinul nostru nu e acasă, mi-a spus un copil. Cred că nu e nimeni înăuntru, fiindcă de mai multe zile nu am văzut pe nimeni la el.
Am întors maşina şi am făcut un tur până la pădure. Peste o oră eram iar în faţa casei mele.
- Cred că vecinului nostru i s-a întâmplat ceva rău. Se pare că a plecat de mai multă vreme de acasă, mi-a spus o fată cu o privire ştrengărească. Nu ştiu unde, că nu ne-a spus.
Am plecat în localitatea vecină, am cumpărat nişte rulmenţi de la o prăvălie şi m-am întors pe seară.
- Aici nu mai locuieşte nimeni de zeci de ani, mi-a zis un bătrân. Stăpânii au murit sau au emigrat, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu ei... Dar dumnevoastră cine sunteţi ?