Baba și jocul de table

Într-o povestire de Nicolae Velea, doi bărbați joacă table, asistați de o babă care nu știe regulile jocului. Cel care pierde îi explică babei că, de fapt,  el câștigă, din moment ce îl dă afară pe adversar de pe tabla de joc. La rândul său, câștigătorul încearcă și el cu înverșunare  să piardă, pentru a face impresie bună bătrânei și pentru a se putea împăuna cu postura de învingător. Din păcate, nu reușește, iar cel care e ciuca bătăilor se bucură de aprecierile entuziaste ale hodoroagei.
Ce să înțelegem de aici ? Că publicul hotărăște, după nivelul său de înțelegere, cine triumfă și cine pierde. De aceea nu e bine să te iei cu un prost în fața altor proști, fiindcă vei ieși pe locul al doilea.
Tot spectatorii dictează calitatea spectacolului, iar televiziunile ne fericesc cu emisiuni bune pentru țațele de pe șanț și pentru bolnavii mintal.  Îmi amintesc și eu de o băbătie, mare amatoare de scandaluri. Femeia lua foc din te miri ce, urla, orăcăia, guița și își culpabiliza cunoscuții cu șapte guri. Într-un rând, vorbeam cu un vecin, spunându-i aceluia că iarba din proaspăt înființata sa livadă ar fi potrivită pentru un picnic. Scandalagia trăgea cu urechea.
- S-ar putea face un picnic strașnic pe iarba ta ! i-am zis tânărului.
Omul a aprobat cu bunăvoință, dând din cap : da, s-ar putea face.
- Ăla să face dă nu s-a pomenit, a intervenit hoașca.
- Ce să se facă ? am tresărit eu, întorcându-mă către ea.
- Piru' ăla, dă care ziceai. Că locu', dacă nu e muncit...
Fiecare înțelege ce îl duce capul.
Dar e bine să nu ne punem la mintea oricui.
Recent, un istoric polonez a avut o replică înțepătoare la adresa lui Gabriel Liiceanu. E dreptul aceluia și poate că are dreptate. Trebuie să spun că noi, românii, avem un obicei prost. De fapt, mai multe, dar aici mă interesează numai unul.  Când un străin faimos scoate ceva pe gură, ne așezăm repede în genunchi și îi pupăm pingelele. Dacă mai e și disident sau autor de capodopere, ne îngropăm capul în țărână și îl rugăm, cu lacrimi în ochi, să ne joace în picioare. Ce a făcut un om de afaceri, deghizat în editorialist, cu prilejul pe care l-am evocat mai sus? A sărit în sus, țipând de satisfacție și l-a arătat cu degetul pe Liiceanu, făcându-l în fel și chip.
1. Nu sunt sigur că faimosul istoric înțelege corect fenomenele social-istorice dintr-o țară în care au existat închisorile de la Gherla, Aiud și Pitești. Polonezii sunt oameni cu multă demnitate și nu s-au coborât niciodată atât de mult, din punct de vedere moral, pentru a-i umili pe adversarii lor politici. Au o mare tradiție în a respecta niște principii și nu se tăvălesc prin noroi pentru a câștiga zece ouă. În schimb, gardienii români scoteau din celulă câte un deținut politic ( un nevinovat, cu alte cuvinte ), îl duceau, legat, într-un loc izolat, îi sfărâmau capul cu ranga ori îl împușcau în ceafă, apoi îl îngropau după niște tufișuri, la repezeală și fără cruce ( doar suntem un popor creștin-ortodox ! ) și se grăbeau către casierie, pentru a intra în posesia unei prime grase din care cumpărau cadouri pentru copii...
2. Sunt convinscă miliardarul nu a înțeles esențialul din disputa celor doi : într-o polemică e necesar să rămânem destinși, să ne păstrăm simțul umorului și să ne întindem mâna, chiar dacă pozițiile noastre sunt ireconciliabile. Ziaristul de ocazie a priceput totul în spirit românesc : cine e învins ( sau are el impresia că a fost învins ! )  trebuie să fie împroșcat cu lături și cufundat într-o groapă cu fecale. Numai așa obținem o satisfacție deplină ! Doar suntem niște țațe emerite !
De aceea sunt, fără rezerve, de partea lui Gabriel Liiceanu.