Dragostea este pseudonimul morții. „Rădăcina de bucsau” de Ovidiu Nimigean

Mă țin de multă vreme să scriu despre două romane memorabile, semnate de doi cunoscuți poeți și apărute în ultima vreme : Răcădina de bucsau de Ovidiu Nimigean și Viața lui Kostas Venetis de Octavian Soviany. Ca să nu încapă nicio discuție, precizez că le-am numit în ordinea apariției. Nu m-am pronunțat până acum din motive obiective. Criticii literari s-au pronunțat elogios, iar scriitorii care fac și comentariu de carte s-au manifestat elocvent. De pildă, Horia Gârbea și Radu Aldulescu. Voi dedica și eu câte o postare fiecăruia dintre cele două excepționale opuri.
S-ar părea că romanul românesc trece printr-un moment fast, asemănătoare cu cele din anii '30 si '68-'73 ai secolului trecut. O noutate ar fi că multe dintre romanele de excepție publicate azi vin din partea celor care ne-au obișnuit cu volume de versuri. E departe prejudecata, împărtășită de criticii interbelici, că poeții nu pot scrie romane ! Acum zâmbim cu înțelegere când citim că o capodoperă precum Cimitirul Buna-Vestire a lui Arghezi nu e propriu-zis un roman, pentru bunul motiv că nu conține...suficient epic.
Aș remarca mai întâi o nuanță stilistică pe care o introduc, în roman, autorii care scriu și poeziii.  Stilul romancierilor mai vechi în meserie prezintă o lipsă de discreție specifică, prin care sunt scoase la lumină cât mai multe amănunte revelatoare și uneori cinice, legate de personaje.Tipul de scriitor despre care vorbesc dă cărțile pe față, arătând aproape totul. E prea puțin loc pentru mister sau simboluri. Romancierul trecut prin formele lirismului păstrează „cinismul” înaintașului său, dar aduce, în plus, o frazare în care un isesizabil halou de semnificații însoțește tot timpul descrierile și faptele relatate. Ca în Biblie, în umbră se simt mereu simbolul și un joc complicat de prezențe și absențe, de sensuri și revelații de adâncime. Sigur, nu trebuie să generalizăm. În Proorocii Ierusalimului, Radu Aldulescu, un romancier pursânge,  procedează și el precum poeții, cu efecte dintre cele mai spectaculoase.
Am căutat ani în șir primul roman al lui Ovidiu Nimigean, Mortido,  Ed. Versus, 2003, dar n-a fost chip să-l găsesc nicăieri. Am citit o recenzie în România literară și mi-am dat seama că e o carte cu intrigă polițistă, dar cu rafinamente incomparabile. De data aceasta am avut mai mult noroc : prietenul Pantacruel, entuziasmat de de Rădăcina de bucsau, mi-a trimis-o cu promptitudine. Rădăcina de bucsau e un roman dens, de o mare forță epică, plin de culoare, cu multiple irizări semantice și  construit sub semnul tragicului. E cartea unei pierderi fundamentale și a unei regăsiri de sine. Un peisaj după o bătălie : ce s-ar mai putea face când ai pierdut totul ? Realismul minuțios al narațiunii nimerește coarda magică a valorilor general-umane, ieșind din sfera unei experiențe personale. Protagonistul își ratează marea dragoste, dar construiește în jurul acesteia o poveste exemplară. E povestea veșnicei renașteri, adică a literaturii adevărate. Eroul se reîntoarce la origini și acționează de multe ori mecanic, sub impulsul unor îndatoriri de neocolit. Notațiile sale sunt deseori de o cruzime specifică, iar el manifestă, pentru prezent, o indeferență asemănătoare cu a lui Meursault, personajul lui Camus. Această detașare îi și permite să-și convertească trăirile într-un obiect estetic. Călătoria într-o realitate ultimă - mama, copilăria, casa părintească -, îi permite o confruntare cu una dintre ipostazele morții.  Dar acesta este numai un plan al cărții. În celălalt, trecutul e sfâșietor și colorează, tragic,viața de zi cu zi a personajului. Remarc aura care însoțește fiecare scenă, ca în tragediile clasice, dar și frumusețea și acuitatea dialogurilor.
Radu Aldulescu a scris despre Rădăcina de bucsau,  în Luceafărul, nr. 1, 2011 : „ săptămâna trecută am ajuns să exclam : aș fi murit sau aș fi înnebunit de fericire, dacă aș fi scris acest roman. ” 
Confirm că este o mare bucurie să citești o aemenea carte.