luni, 25 iulie 2011

Toamnă la Cochirleni

Îl admir de multă vreme pe profesorul, criticul și istoricul literar Ștefan Cazimir. Îmi pare rău că nu ne-am intersectat niciodată, nici în anii de facultate, nici mai târziu. Are multe idei și scrie într-un stil strălucitor, cu umor și cu imaginația ideii. Cred că și Lui Caragiale i-ar fi făcut plăcere să fie comentat de un asemenea specialist.
În urmă cu mulți ani, eram student în anul I și mergeam în Dobrogea cu colegii mei, să culegem struguri. Pe atunci recoltele erau strânse de pe câmp de militari, elevi și studenți. Se chema că făceam practică agricolă. Nu se punea problema să-i ajutăm pe agricultori, fiindcă nimeni altcineva nu mai muncea prin podgorii : noi eram toți lucrătorii.
Autobuzul ne-a dus la o fermă aflată la câteva sute de metri de malul Dunării. Se numea Cochirleni. Aerul era uscat și dealurile de pe care se adunase grâul și porumbul, acum arate și discuite, închipuiau un peisaj prăfos, lunar. Mâncam zeamă de cartofi la o cantină micuță și ne petreceam nopțile în niște dormitoare mizerabile, cu paturi metalice, suprapuse, pe care erau aruncate pături mirosind a bălegar. Toaletele erau infecte. Erau făcute în stil turcesc și mizeria ne împroșca fundurile de fiecare dată când ne duceam acolo, așa încât unii începuseră să-și facă nevoile pe pardoseală. Am văzut  și un lucru de mirare, cum ar fi scris Sadoveanu. Un student reușise să-și golească intestinele direct pe perete. Niciunul dintre noi nu-și putea da seama cum ajunsese colegul nostru necunoscut la o asemenea performanță.
Îi priveam cu respect pe profesori. Nicolae Manolescu și Mircea Martin stăteau de vorbă numai cu studenții din anii superiori. Ioan Alexandru, cu bobocii. Ion  Vasile Șerban era degajat, sigur de el. În primele zile, toți ceilalți dascăli mă întrebau dacă nu sunt cumva nepotul eminentului conferențiar.  Ion Rotaru se purta pitoresc, vorbind gros, țărănește. Era varianta fericită, mai expresivă și condimentată cu umor, a încruntării nesărate a lui Cristian Tudor Popescu.  L-am auzit, într-un rând, zicând :
- Unde e, mă, Calmâcu ăla ( ziaristul Alexandru Calmâcu - n. m. ), că-l omor ?
 Hopa, m-am gândit, aici e iar rost de bătaie, ca la școala generală ! Dar Rotaru se amuza, jucând teatru de o calitate apreciată de toată lumea.
 Traian Podgoreanu, eseistul, era foarte apropiat de noi. Juca fotbal cu colegii mei, își expunea ideile cu aplomb și ne trata ca pe niște egali ai săi.
- Am cumpărat niște vin bun, mi-a zis într-o zi, hai să-ți dau să guști !
M-am blocat.  Nu aveam familiarități cu el, dar proful de filosofie m-a dus cu forța în dormitorul cadrelor didactice, unde a trebuit să golesc, sub privirile elitei universitare de atunci, un păhăroi cât toate zilele, plin cu vin. Îmi turnase dintr-o damigeană mare ! Mă simțeam penibil sub privirile lui Simion și Manolescu, nume sonore ale culturii românești. Lui Eugen Simion i s-a făcut milă de mine și i-a zis lui Traian Podgoreanu :
- Dom' profesor, de ce nu lăsați băiatul în pace ? Că pare om serios  ! Vreți să-l corupeți ? Și nu s-ar putea, în general, să nu mai bem ?
-  Să știți că, după părerea mea, numai proștii nu beau ! a replicat Podgoreanu.
Asemenea gesturi de altruism m-au luat, la început, prin surprindere. M-am întâlnit într-o zi, pe alee, cu Antoaneta Tănăsescu care avea o rubrică în România literară, unde semna cu pseudonimul Ioana Mălin. Era brunetă, tânără, frumoasă : una dintre profesoarele noastre. Nu discutasem niciodată cu ea.
- Mă duc cu mașina în oraș, la Cernavodă, mi-a zis Antoaneta. Ce vrei să-ți cumpăr ?
Am rămas cu gura căscată, nefiind în stare să scot un cuvânt. Veneam dintr-o lume țărănească în descompunere, unde începuseră să înflorească invidia și lăcomia. Cum să-i oferi unui necunoscut un lucru de valoare ? ( Acum trăiesc, din nefericire, într-o lume mult degenerată și amintirile din perioada aceea îmi par mie însumi neverosimile ! ) Alexandru Sincu juca bridge cu Călin Mihăilescu, Liviu Papadima și câțiva necunoscuți. Modul lui democratic de a-și trata studenții mă uimea. Avusesem, în liceu, un dascăl de filosofie care bea cu noi în cârciumă, precum Sartre, până cădeam toți sub masă, dar acela era o excepție. Mentorul nostru ne spunea că el este un geniu și se știe că geniilor li se permite orice ! Din când în când, îl auzeam pe Călin făcând câte o remarcă plină de spirit. Mai țin minte doar o propoziție a sa care nu ilustrează, totuși, inventivitatea verbală nelimitată care l-a  caracterizat totdeauna :
- Am o grotă într-o măsea !
Gelu Ionescu avea un tricou pe spatele căruia scria cu litere decupate din alt material : Ionescu !
- Ăsta e țăcănit rău, îmi spunea colegul meu Ivan.
Uneori, ca să-l umilească pe șoferul care ne căra cu mașina, Ionescu vorbea cu Mihai Zamfir în portugheză, spre uluiala driverulului, căruia, de admirație,  îi ieșea limba din gură. Am povestit separat episoadele legate de poetul Ioan Alexandru, pe atunci asistent la catedra de literatură comparată. Într-o dimineață tocmai îl lăudam pe Alexandru unor studenți, abia atunci cunoscuți.
- Știe germana la perfecție, am zis eu.
- Da, da, a spus unul, a tradus recent Cântarea Cântărilor !
- Și ce legătură are, bă, Cântarea Cântărilor cu germana ? am auzit, în spatele nostru, o voce sictirită.
Ne-am întors și am văzut mutra flegmatică a lui Gelu Ionescu. S-a lăsat o tăcere groasă, grea.
Ferma se transformase în campus studențesc. Dimineața ne reveneam după chefurile nocturne, mâncând la repezeală câțiva ciurpeni de struguri albi, dulci, răcoroși. Izbuteam , cu greu, să ne facem norma obligatorie de patruzeci de lădițe. Noroc că le număra asistentul Petrică Nicolau, un bărbat de o mare frumusețe și distincție, nepot al lui Blaga și mare speranță a criticii noastre literare. Nicolau se așeza la capul rândului, iar noi îi aduceam la numărătoare și lăzile colegilor învecinați. Când el trecea la următorul student, fugeam și noi cu lăzile, pe după rândurile de vie, să nu ne vadă. Și  puneam la socoteală, din nou, strugurii deja contabilizați. Așa se făcea că norma de pe caiet nu corespundea cu cea reală, iar cei de la fermă amenințau că nu ne mai dau mâncare. După-amiaza ne plimbam pe alei ori pe dealurile din împrejurimi. Multe celebrități de azi stăteau să scoată capul. Cărtărescu, Coșovei, Iaru și Sratan încă nu ieșiseră în față cu extraordinarele lor poeme, care aveau să uimească lumea literară. Îmi amintesc de Coșovei : un adolescent fin, rasat. Agitat și nonconformist, Iaru ieșea în evidență prin gesturile sale spectaculoase, inconfundabile. Cei din anturajul său povesteau că are umor și știe o mulțime de bancuri. Patapievici își descoperea, după cum va mărturisi mai târziu, sexualitatea. Prin vii și prin boscheți se desfășurau de zor activități amoroase. Uneori, afumați ei înșiși, profesorii plecau înarmați cu lanterne să-i descopere pe împătimiții de sex. Vinul dobrogean era tare și dădea dureri de cap. Într-o seară am aflat că Eugen Simion tocmai se întorsese de la Paris. Cu entuziasmul ridicat de licorile rubinii, am năvălit, în frunte cu Călin Mihăilescu,  în camera profesorului, pe care l-am sâcâit cu tot felul de întrebări. El era vizibil incomodat, încurcat, ușor nemulțumit. Printre vizitatorii săi era unul care căuta să fie convingător și vorbea cu înflăcărare, punând problema onestității scriitorului. Am întrebat cine era și mi s-a spus că e un student de la Fizică, Horia-Roman Patapievici.  Peste câteva săptămâni, Eugen Simion avea să publice, în Luceafărul, articolul Dialog la Cochirleni. Îmi amintesc că în zilele acelea l-am văzut prima dată pe Florin Pripoae și m-am apropiat de Călin Ciubreag, Marin Neagu, Ovidiu Marian, Doru Mareș, Eugen Tudor și Ștefan Cârje, pe care îi cunoșteam din armată. Când ieșeam cu Ovidiu, nepot al generalului Vasile Milea, fetele întorceau capul după el, iar vânzătoarele din piață ( ne satisfăceam stagiul militar în Câmpulung Muscel ) îi ziceau :
- Frumos mai ești, maică !
- Ai văzut ce succes am la babe ? se întorcea Ovidiu către mine.
La Câmpulung suportam urmările unei depresii suferite în ultimul an de liceu. Mi se inflamase și apendicele, așa încât am vizitat de vreo două ori Spitalul Militar din Pitești, de unde am rămas cu amintiri de neșters. ( Le-am valorificat în Ghețarul și în romanul terminat zilele acestea. ) Ca să ajung la Pitești, trebuia să iau trenul, iar Ovidiu, camarad adevărat, mă conducea de fiecare dată la gară.
Doru Mareș era, ca și ceilalți, un boier al minții. Intelectual subtil și original, era pasionat de Freud și dădea din el nenumărate vorbe de duh. Ciubreag era dur, flegmatic, profund, cu mintea în permanentă căutare. Eugen era un tip plin de viață, interesant, tonifiant, descurcăreț în orice situație, avându-i la degetul mic pe toți băieții de cartier.  Cârje era educat frumos, avea umor și ne întâmpina zilnic destins și surâzător. Amicii mei aveau stil și erau de pe atunci niște aristocrați ai spiritului.
Jupânul bețiilor studențești și, se înțelege,  cel mai însetat om din lume era un bărbat oarecum răscopt, Radu Chintilă, fiul unui pictor cunoscut. Începuse facultatea odată cu Coman Lupu și Silviu Angelescu, dar rămăsese de atâtea ori repetent, încât ajunsese să fie studentul foștilor săi colegi, deveniți între timp profesori !  Ultima sa ispravă era că intrase, beat turtă, la mijlocul unui curs ținut de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, având în mână un colac mare, niște colivă și o lumânare aprinsă. Venea de la o pomană !
Printre profesori, era unul tăcut, zâmbitor, cu un ten cărămiziu, de om bine hrănit. Purta o uniformă de premilitară și se scula în fiecare zi la cinci dimineața, intra la dușuri, unde nu era decât apă rece, și cânta, cât îl țineau puterile, în timp ce se spăla,  Rodica. S-a întâmplat să ne trezească în felul ăsta de câteva ori.  Era... Ștefan Cazimir. Într-o dimineață, imediat după ce a început să fredoneze Juna Rodică trece pe lângă junii semănători, am auzit un alt glas, mai gros și mai puternic,  acoperindu-l pe primul și venind dintr-un dormitor alăturat : Mânca-i-ai p... junii Rodice !  Păi, se poate, coane ? Mă trezești în fiecare dimineață cu tâmpenia asta ?
Supăratul era veșnicul student Radu Chintilă. S-a lăsat liniștea, iar în dimineața următoare, pe la trei, am mers toți colegii la ușa profesorilor și am urlat, zece minute, versurile Internaționalei, iar aventura muzicală a lui Ștefan Cazimir s-a încheiat.
Eram șocat că Ștefan Cazimir tolera să i se facă farse prostești, care frizau rasismul. Colegul Ivan găsise o modalitate de a-și bate joc de cei pe care nu îi înghițea și de a abera pe diferite teme. Se ducea în dormitorul fetelor și începea : Aici, Radio Buhturi ! Știrile de ultimă oră !. Mă întâlneam cu profesori serioși care mă întrebau :
- Ce faci ? Nu mergi la drăcia aia pe care o ține Ivan ?
Nu m-am dus niciodată acolo, dar am aflat că Ivan folosea, ca microfon, un cuțit și deseori îl aborda pe Cazimir, spunându-i :
- În calitatea dumneavoastră de evreu, puteți să-mi dați un interviu la cuțit ?
Dar oamenii pe care îi evoc aici sunt niște mituri. Ei stârnesc și acum curcubeie în mințile noastre, chiar dacă, asemenea lui Ivan, unii s-au mutat, de mult timp, pe aleile unor cimitire.

P.S. Ca să ne dăm seama cât de mult se schimbă o lume, n-avem decât să urmărim evoluția relațiilor dintre cei care o populează.

15 comentarii:

gabi c. spunea...

Un periplu minunat plin de semnificaţii şi amintiri puternice şi semnificative. Vă urmăresc mereu ca pe un mentor.

gabi c. spunea...

Scuze, am uitat să adaug; chiar dacă eu sunt stelist sau mai bine zis am fost.

eva spunea...

Aşa deci...Şi totuşi descopereaţi dragostea. Tinerele doamne cred că se obişnuiseră cu duşurile reci şi cu munca la fermă...n-aveau ce face, noroc de consolările masculine. :)

Şerban Tomşa spunea...

Gabi,
sunt onorat să am un asemenea prieten. Fiindcă eu vă consider un prieten.
chiar dacă sunt dinamovist, nu sunt dușmanul Stelei. Sunt un tip tolerant și nu prea știu ce este invidia. Cinstit vorbind, ar fi fost în firea lucrurilor să țin cu Steaua, care a jucat totdeauna mai artistic și mai spectaculos decât Dinamo, așa cum sunt suporterul Barcelonei, care a avut mereu un joc mai frumos decât Real. :)
dar așa a fost să fie. :)

Şerban Tomşa spunea...

Eva,
da, atunci am descoperit-o pe fata care m-a iubit cel mai mult. Dar am pierdut-o ulterior, numai din vina mea.
În orice caz, eram un băiat care nu avea capul pe umeri și picioarele pe pământ. Pășeam pe nori și credeam că tot ce zboară se mănâncă. :)

Dan Ioanitescu spunea...

Cu un zambet mare intiparit pe fata am inceput sa citesc si am sfarsit lectura cu gura intinsa pana la urechi.... Minunate Serban.:))

Şerban Tomşa spunea...

Dragul meu Dan,
îți mulțumesc.
Sunt surprins că mulți trăitori pe vremea aceea uită sau deformează, în amintirile lor, scene care se vor pierde pentru totdeauna în neant.
Să știi că am încercat de câteva ori să comentez pe blogul tău, Rodul pământului, dar n-am reușit. Care o fi cauza ?
Te îmbrățișez.

Aris spunea...

Domnule Tomsa,
nu puteam lipsi si mai ales nu puteam trece fara sa las un semn.
Frumos ati povestit! Poate ve-ti scrie un roman cu amintirile din facultate pentru ca ati cunoscut oameni interesanti si, fie vorba intre noi, unde poti cunoaste mai bine un om daca nu in vremuri grele si la un paharut...
Oricat de grele erau timpurile oamenii traiau si faceau bancuri si ii durea undeva de un sistem politic idiot...

Şerban Tomşa spunea...

Aris,
să știți că presiunea politică din anii aceia nu era aberantă, precum cea de azi. Pe cuvânt ! Îmi pare rău că nu am fost student în anii 67-70, fiindcă a fost o perioadă super. Pe cuvânt ! Îmi povestesc cei mai în vârstă. Ce se întâmplă acum ( cu toate partidele politice ) îmi amintește de bezna anilor 80.
Vă mulțumesc pentru vizită și vă mai aștept.

eva spunea...

Şerban, cap, picioare, umeri, hm... ai pierdut-o fiindcă nu i-a plăcut poate cu picioarele ei( gleznele) pe umerii tăi... i s-a părut prea incomod. ( sper că guşti gluma mea neobrăzată):)

Şerban Tomşa spunea...

Eva,
a fost un amor platonic. Eram prost rău cu femeile. În loc să... le recitam poezii ! :)Cam ca personajul meu Tom Kastelka.
Prostia asta m-a ținut mulți, mulți ani. :)

catiamaxim spunea...

Am citit cu emoţie despre profesori care mi-au încântat studenţia şi colegi de grupă.:)
Cochirlenii, atmosfera de acolo au făcut deliciul multor povestiri spumoase ce animau amfiteatrul Odobescu.
Anii au trecut... Profesorii,unii s-au dus, alţii s-au schimbat, fundamental. Colegii... la fel!
Citind însă asemenea amintiri, nu pot decât să mă bucur şi să-mi reamintesc ce norocoasă am fost.:)

Şerban Tomşa spunea...

Catia,
e numai o fărâmă din tot ce mi s-a întâmplat frumos în anii aceia. :)

Romulus Bucur spunea...

Da,,, Acum am descoperit pagina. Şi au început sǎ mǎ bîntuie amintirile.
Mai lipsesc din peisaj Liviu (Papadima) şi fetele (Rodica şi Ariadna). Plus o mulţime de alte detalii (dar ǎsta-i farmecul, sǎ ni le reamintim). Iar eu chiar m-am simţit acasǎ acolo (bunicul meu, am aflat dupǎ 1990, fusese şef de post în Cochirleni), şi ambii mei bunici, care pe atunci mai trǎiau, erau în Cernavoda vecinǎ.

Şerban Tomşa spunea...

Dragă Romulus,
nici nu ştii cât de mult m-am bucurat când te-am regăsit pe net !
Da, lipsesc multe detalii, fiindcă eu, un ignorant pe atunci ( şi nici acum un atoatecunoscător ! ), n-am reţinut decât ce mi s-a vârât sub nas. Sigur că persoanele menţionate de tine meritau toată atenţia. Ariadna era un înger şi sper să fi rămas aşa şi acum. Poate că vom mai avea prilejul să rememorăm ce a fost frumos. De ani de zile plănuiesc cu Emil Muşat să ne reîntâlnim, într-o vară, toţi foştii căminişti din 6 martie şi Grozăveşti. Ovidiu a propus să ne reunim la Cochirleni. ( Sunt uimitoare legăturile tale cu localitatea respectivă : nimic nu este întâmplător. ) Până acum n-am reuşit nimic. Poate pe viitor.
Te îmbrăţişez cu drag.