duminică, 10 iulie 2011

Parada măștilor. Un roman de VALERIA MANTA-TĂICUȚU

William Faulkner trăia la o fermă din Mississippi și nu și-a făcut niciodată probleme că ar putea fi socotit un provincial.  Până nu demult, la noi funcționa acest complex al periferiei. Ca să fii luat în seamă, trebuia să locuiești pe Calea Victoriei și să tocești zilnic pragurile Uniunii Scriitorilor și ale principalelor reviste literare. Azi lucrurile sunt ceva mai complicate, dar autorii care au conștiința propriei valori nu-și fac probleme că locuiesc în Brașov, Găești, Târgoviște, Târgu-Mureș, Focșani sau Constanța. Ca să nu mai vorbesc de Iași, Cluj și Timișoara. Există mari scriitori care stau în provincie, dar nu fac din asta nici un titlu de glorie, nici un motiv de rușine.
Valeria Manta-Tăicuțu, eminentă poetă, prozatoare și critic literar, membră a Uniunii Scriitorilor din România, este o personalitate de prim-plan a literaturii noastre.
 Ca și Faulkner ori Tudor Cristea, Valeria Manta-Tăicuțu nu are niciun fel de complexe. Textele sale respiră siguranță, firesc, maturitate și un mare talent literar, concretizat în pagini de un relief artistic inconfundabil. Dacă ar fi viețuit la Paris ori în București, Valeria Manta-Tăicuțu ar fi scris la fel, iar cărțile sale s-ar fi ridicat, ca și acum, la un înalt nivel valoric.
Recent, Valeria Manta-Tăcuțu a publicat romanul Mamin ( Editgraph, 2010 ), pe a cărui primă pagină se precizează : „ Această carte este un pamflet. Așadar, orice asemănare cu fapte ori persoane reale este întâmplătoare.” Pesemne că mulți s-au recunoscut în paginile volumului și au jurat răzbunare, fiindcă Mamin este scris cu o forță epică ieșită din comun, etalând inventivitate, vervă stilistică și o știință a construcției care ne face să așteptăm, cu cel mai mare interes, și alte romane semnate de scriitoare. Textul este savuros : „Madame lua foarte rar cuvântul în adunări simandicoase. Unii spuneau că e din cauza timidității. Alții, că de vină ar fi o maximă pe care suverana fusese obligată, de către augustul ei soț, s-o scrie de o mie și una de ori  : << între prostul care tace și savantul care tace nu-i nici o diferență . >> Umbla vorba că, după ce scrisese de o mie și una de ori aceste cuvinte înțelepte, madame devenise grafomană, în sensul că nu se mai putea opri, umplea cu scrisul ei mare și caligrafic de fostă învățătoare toate suprafețele albe întâlnite în cale, de la foile de hârtie, până la tăbliile de marmură ale măsuțelor din apartamentul regal.” N-aș deloc fericit dacă i-aș stârni mânia Valeriei Manta-Tăicuțu !  Nuanțarea exprimării este fericit îmbinată cu o mare cruzime a observației. Unele tușe sunt groase, nemiloase, în spiritul celui mai dur pamflet : „ Brunet, solid și unsuros, alfabetizat de Mamin Întâiul prin efort personal, în timpul orelor de meditație de la Mobilă și durere, viitorul confecționer de dormeze evoluase rapid.  Fusese un copil al străzii. lăsat să crească printre borfași, maidanezi și cerșetori. Din această experiență traumatizantă își trăgeau seva principalele sale poeme, care, la curtea regală, aveau să pară cu mult mai impresionante decât cele ale lui Francois Villon...”  Mai mult ca sigur că Mamin e inspirat din situații reale, dar miza operei, scriitura fără cusur și coerența impecabilă a scenariului epic ridică romanul Valeriei Manta-Tăicuțu în planul valorilor estetice general valabile.

P.S. 1. Doroftei nu ratează nicio ocazie de ieși la rampă și de a-și da în petic : e obligatoriu să recunoaștem că marile caractere nu se dezmint niciodată.
       2. Cohorte de limbuți din țara asta despică firul în patru : dacă Bute trebuia să vină în România pentru a boxa, dacă nu trebuia ; dacă e bine că s-au dat bani de la stat, dacă nu e bine ; dacă era ar fi fost necesar să intre în joc niște oameni de afaceri, dacă n-ar fi fost necesar ; dacă a fost frumos  că poporul suveran a fluierat-o pe Udrea ( ce-au mai jubilat unii ! ), dacă n-a fost frumos... 
Au ajuns să falsifice rezultatele de la examenul de bacalaureat din Franța , pentru a demonstra că ministrul Funeriu e un incapabil. Mai au vreo limită palavragiii ăștia ? Ei nu știu decât să vorbească neîntrerupt, să stea la masă și să-și rezolve necesitățile fiziologice. Atât.
Ca și strămoșii noștri daci, avem o exprimare exclusiv orală. Îți vine să lași totul baltă, să te duci dracului în lume și să nu mai știi nimic de români și de România !

4 comentarii:

PTRUPTRUCEA spunea...

Hai mai bine sa bem o tzuica!
:)
C-asa au rezistat stramosii nostri.... :))))

Şerban Tomşa spunea...

Ptruptrucea,
pe criza asta teribilă, nu mai avem nici tzuică ! Bem, din nefericire, numai apă de izvor ! Poate ajungem la un post negru, prelungit, și vom ajunge la iluminare. :)

Maria Postu spunea...

Ai dreptate cu viata in provincie care poate constitui chiar o dovada de superiorioritae, un avantaj, fata de cei din Centru...In provincie valorile sunt mai bine respectate, oamenii se respecta mai mult, fiecare om este apreciata si judecat dupa cat merita...Tu de pilda...Ai reusit sa-ti faci cunoscuta valoarea dar poate aici ai fi reusit chiar mai devreme,Poate.Cand locuiam in orasul mic, ma simteam mai linistita dar aspiram spre marele oras.Si cum sunt...nelinistita...pe veci.

Şerban Tomşa spunea...

Maria,
viața în provincie e, totuși, un mare handicap în afirmarea unui scriitor. Dacă e un mediu ostil culturii, e și mai greu. Să vezi acolo respect ! Chiar ăia care n-au citit o sută de cărți devin critici literari ! Cunosc un domn foarte talentat și inteligent care nu scrie, fiindcă îi e teamă că se supără vecinul său de scară, un grafoman înrăit. Provincie, provincie, dar să aibă tradiție culturală. Aș fi fericit să trăiesc în Târgoviște ( Geacăr, Dumitru Ungureanu, Marius Bădițescu !) sau în Găești ( Tudor Cristea ! ), de exemplu. Iași, Târgu-Mureș, Cluj și Brașov sunt, alături de București, Centrul lumii literare. În Târgu-Mureș apare „Vatra”.
Din fericire, aici sunt înconjurat de oameni extraordinari care știu să respecte știința de carte și valoarea. Sunt și vreo două excepții care nu fac decât să confirme regula.