Semnul lui Milady de Winter

Multe cărți sunt unicat și nu pot fi urmate de alți scriitori fără ca respectivii să nu cadă în pastișă. Dar destule texte sunt realizate după modele, fiind sortite, la rândul lor,  să devină prototipuri pentru  narațiuni ulterioare. E posibil ca volumele lui Dumas să urmeze discret tipare anterioare. Ar trebui să comparăm, de pildă, Cei patru fii Aymon, cunoscutul roman cavaleresc francez din secolul XII  și Cei trei muschetari de Alexandre Dumas, operă pe care am recitit-o săptămâna trecută. Iar Dan Brown, cu al său Cod al lui Da Vinci, nu este nici el străin de tehnicile de construire a intrigii din primele două lucrări menționate.  Romanele la care m-am referit conțin elemente comune : acțiune susținută și plină de neprevăzut, intrigă bine legată pe fiecare pagină, iubiri romantice, coincidențe și potriveli neverosimile, explicații naive ( mai puțin la Brown ! ), complicații incredibile, scene sentimentale. Să remarc că romanul lui Dumas rămâne memorabil prin personajele perfect conturate, dar și printr-o relatare alertă a faptelor, ușor de urmărit. Două scene, absolut superbe, sunt demne de pana lui... Dickens : episodul în care starețul iezuiților și preotul din Montdidier încearcă să-l atragă pe Aramis în sânul bisericii și prânzul pe care Porthos îl ia în casa avocatului Coquenard, soțul...amantei sale. De ce oare, în copilărie, aceste capitole nu mi-au atras deloc atenția, ba chiar m-au plictisit, iar acum mi se par, din punct de vedere literar, cu mult peste nivelul celorlalte secvențe care compun Cei trei muschetari ?
Am divagat. La altceva voiam să mă refer. Se știe că Milady de Winter ( pe numele ei, Ann de Breuil, contesă de la Fère ) este înfierată, pe umărul stâng,  cu floarea de crin, semnul osândiților,  de către călăul orașului Lille, fiindcă l-a sedus și l-a dus la pierzanie pe un tânăr preot. Acest stigmat este suficient de convingător pentru ca următorul ei soț, nimeni altul decât Athos, conte de la Fère, să o condamne la moarte. Athos, un nobil printre muschetari, dar care nu se dă în lături să joace la zaruri banii, caii și bunurile prietenilor !
Ce vreau să spun ? Că morala n-a pătruns niciodată prea adânc în comportamentul oamenilor. A fost, în epocile trecute, o mască a ipocriziei, o flamură pe care o afișau ( dar n-o respectau ! ) stăpânii, speriindu-i, în schimb, pe sărăntoci cu ideea de păcat și de virtute. Eticul era ajustat după interese. Asta făceau oamenii de familie aleasă, cu educație solidă și știință pe măsură. Se știe însă că de un secol și jumătate încoace, slugile au luat locul seniorilor. Iar neamurile proaste, eliberate de lunga dependență de aristocrați, nu numai că nu au nicio legătură cu morala, dar, vorba poetului Ion Alexandru, n-au niciun Dumnezeu. Pentru câțiva dolari în plus, oamenii sunt dispuși, azi, să-și trimită la moarte cei mai buni prieteni. Așa procedează toate serviciile secrete din lume.