duminică, 12 februarie 2012

Lupii şi vocile

Dumnezeu a făcut lumea prin cuvânt.
Am trăit, milenii în şir, într-o civilizaţie a cuvântului sacru. Acum ne cocoşăm sub greutatea palavrelor profane.
Lumea în care trăim este şi muzicală, plină de sunete, zgomote şi voci, care se leagă uneori în cântece ale vieţii şi ale morţii.
Copil fiind, ascultam cu interes pisele de teatru care erau difuzate la radio. Înainte de a-i vedea, i-am ascultat pe marii actori ai momentului. Fiecare voce îmi sugera o fire şi o înfăţişare. Peste ani, când am zărit chipurile artiştilor, n-am fost nici surprins, nici dezamăgit.
 Îmi plăcea cum interpreta Radu Beligan. Eram încântat de infinitele nuanţe şi modulaţii pe care le aveau glasurile lui Ion Caramitru şi Ştefan Iordache.  De altfel, Pino este este cel mai mare recitator român care a urcat vreodată pe o scenă. Pentru el făcusem o fixaţie. Mi se părea că trebuie să fie, după cum rostea propoziţiile, cel mai frumos şi mai puternic bărbat care exista pe planetă!
Scriitorii nu sunt făcuţi să vorbească. Mircea Cărtărescu spunea că Marin Sorescu " nu vorbea, bâiguia".
În cazul lui Nichita nu se pune problema exprimării orale. El rostea fragmente din Marele Poem pe care l-a trăit continuu, până a închis ochii.
Nu mă omoram după inflexiunile înecate ale lui Sadoveanu, iar prin 1978, când am mers cu colegii de facultate la Mărţişor, pentru a citi scurte comunicări ştiinţifice, am ascultat o bandă de magnetofon pe care fusese înregistrat Arghezi şi m-am speriat. M-am consolat uitându-mă la Mitzura, care era încă tânără şi frumoasă.
Ştiu că noi nu ne auzim cum trebuie pe noi înşine. Nu m-am înregistrat din tinereţe, când aveam impresii contradictorii : cuvântam prea gros ori prea şters.
Am mulţi prieteni literari pe care nu i-am văzut până acum la faţă. Unora le ştiu doar vocile, fiindcă vorbim uneori la telefon. Prozatorii, indiferent de vârstă, par personaje ruseşti, cuvântând blând, cu răbdare, dintre nămeţi siberieni. Unul dintre ei îmi aduce aminte de însuşi Lev Tolstoi. Verbele poeţilor au tuşeuri înăbuşite de tutun şi umflate de umor. Câte unul are cuvântul înţepător şi cinic. Toţi au o vorbire de o eleganţă specifică.  Femeile sunt, fără excepţie, melodioase, cristaline, asigurându-mă că sunt veşnic tinere. Poate că dintre toate urmele pe care le lăsăm în viaţă, vorbele aruncate asupra lumii nu-şi schimbă, în timp, amprenta fonică.
Probabil că ne reprezintă fiecare mişcare, gest ori semn făcut în cursul vieţii.
Când aveam depresie şi discutam la telefon cu medicii ori prietenii, însăilam în neştire, pe o agendă, figuri geometrice complicate şi suprapuse. Odată am mâzgălit, neatent, o scrisoare la care ţineam foarte mult, fiindcă era printre puţinele primite de la un poet care a scris prima cronică la Biblioteca lui Noe. O păstrez, oricum, şi aşa.
În cursul unei întâlniri cu o delegaţie de scriitori români, Stalin a desenat tot timpul pe o coală pusă anume pe biroul său. La sfârşitul întrevederii, un autor cu mai mult tupeu ( Victor Eftimiu sau Titus Popovici, nu mai ţin minte, în orice caz, un ins cu foarte mult trupeu ) s-a apropiat de Conducător şi i-a cerut, drept suvenir, hârtia cu pricina. Zâmbind pe sub mustaţă, Iosif Visarionovici i-a întins-o fără să comenteze. Ce credeţi că schiţase el, în timp ce discuta cu musafirii  ?  Capete de lupi stilizate !
Mă întreb ce-ar fi putut creiona Churchill pe o terfeloagă ?
Să nu uităm că Europa răsăriteană a fost împărţită de cei doi, în toiul unui chef, pe un şerveţel care urma să fie folosit la ştersul mâinilor. Se ştie că englezul a fost răsplătit cu un Nobel pentru literatură. Iată şi motivaţia Juriului Nobel : "pentru măiestria descrierii istorice și biografice, precum și pentru strălucita sa oratorie în apărarea înaltelor valori umane." Iată un orator răsplătit pentru merite literare ! Păi, nu e viaţa asta o tristă comedie ?

P.S. 1. Văd că tot oamenii săraci sar în ajutorul sinistraţilor ! Se pare că românul cu bani mulţi sau ajuns într-o funcţie înaltă îşi pierde omenia. Dimensiunea morală a omului miorotic se manifestă la suprafaţă şi este perisabilă. Dar oameni adevăraţi vor exista mereu.
       2. Uite că Igaş a avut dreptate ! Şi cât l-a mai înjurat presa din România !

12 comentarii:

Mihai Olteanu spunea...

O adevarata enciclopedie!

Karina spunea...

gestica, formă de comunicare nonverbală. majoritatea persoanelor, atunci când doresc să sublinieze ceva, au o gestică adecvată. Cel mai des întâlnită este mişcarea mâinilor, dar alături de aceasta sunt: bătutul din picior, privitul repetat la ceas, aranjarea ritmică a părului etc. scriitorii si in general oamenii de arta folosesc miscarea mainilor. muzicienii, tactul. e bine de pastrat fituicile iesite din sedinta...pot ajunge documente valoroase;)) sau cine stie...

pantacruel spunea...

bijuterie, nu alta! :)

Şerban Tomşa spunea...

Mihai,
:)

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
sunt şi oameni care gesticulează prea mult şi te sufocă pe cale orală. De aceea e bine să stai cât mai departe de ei. Nu e cazul prietenilor mei, pe care aş vrea să-i văd în fiecare zi. Poate că, până a nu muri, mă voi întâlni cu unii dintre ei. Poate odată, poate, poate...

Şerban Tomşa spunea...

Panta,
mulţumesc, sunt flatat. :)

Scorchfield spunea...

L-am auzit pe Marin Sorescu vorbind, a venit în anii 80 la liceul nostru, sala festivă a fost arhiplină; Ion Caramitru a recitat apoi poezia „Scaunele”.

Sigur că m-am așteptat de la Marin Sorescu să fie altfel, dar mi-a plăcut vorba lui rară, înceată chiar în a lega propozițiile. Ce amintire!

Şerban Tomşa spunea...

Scorchfield,
Sorescu era un talent polivalent, dar nu vorbea cursiv, ceea ce mi se pare o chestiune minoră. La noi e apreciată o oratorie de căcat, în prelungirea discursurilor de stejar uscat ale lui Ceauşescu. Aparenta coerenţă poate fi găunoşenie curată !
Vocea lui Caramitru prezintă irizări fonice şi sugestii unice.
Eşti norocos ! Eu am ascultat mai mult activişti şi conducători de instituţii exersând stilistica culpabilizării aproapelui.

Alexandru Misu spunea...

Am avut privilegiul de a sta in cateva randuri la discutii cu Dl. Caramitru. Mi-au ramas in minte povestirile legate de prietenia cu Nichita Stanescu, o incantare de-a dreptul. :-)

Şerban Tomşa spunea...

Alexandru,
extraordinar ! Mă bucur pentru tine. Ştiam că au fost prieteni, dar nu i-am văzut împreună decât în fotografii.

Vocea-de-departe spunea...

...Şi eu pe-aici, ca musca-n lapte, doar fiindcă mi-s pasionată de literatură. Şi m-am mai plimbat şi prin lumea actorilor. A mai fost un recitator de excepţie în teatrul relativ recent. George Calboreanu. Când l-am cunoscut eram un copil, dar chiar şi aşa, în afara scenei, dar şi pe platoul de filmare, vocea lui vibra extraordinar şi avea o dicţie impecabilă. Pino şi Ştefan Iordache au venit după, altă şcoală. Buni, dar Calboreanu rămâne unic. Totuşi, în tinereţe, amuzant e că Pino nu recita minunat, maturitatea i-a adus profunzime în acest domeniu.
Cu scriitorii, cam aşa e. Nu prea ştiu să-şi declame nici producţiile proprii. Dar orice, numai Mitzura nu. Nu neg că o fi fost frumoasă, eu am văzut-o matură deja, dar ca actriţă, era catastrofală.
Hm, da, interesantă aia cu Stalin. Deşi, cred că le-a făcut o nedreptate lupilor. Erau şi vor rămâne pe veci mult mai buni decât Stalin.
Churchill ? Din câte-mi zburdă prin memorie, nu prea scria, că-i cam tremura mâna de la atâta whisky. Dicta secretarei personale. Deci presupun că nici nu prea desena, deşi, dacă ar fi desenat, cred că ar fi schiţat leul britanic zgâriindu-i mustaţa lui Hitler. :)

Şerban Tomşa spunea...

Vocea-de-departe,
îmi face totdeauna plăcere când îmi scrii. În materie de recitări, e vorba de gusturi. Care nu se discută ! Recitator vrea să fie şi un foarte îndrăgit actor român, excelent în rolurile de compoziţie, dar numai unii apreciază prestaţiile lui în materie de poezie.
Toate animalele sunt mai bune decât oamenii. Churchill era beţivan de forţă, ai dreptate, nici nu-mi pot închipui cum a putut trăi peste 90 de ani !
Să spunem că Mitzura era o femeie drăguţă în tinereţe ! De fapt, cam pe la patruzeci de ani... :)