Lupii şi vocile

Dumnezeu a făcut lumea prin cuvânt.
Am trăit, milenii în şir, într-o civilizaţie a cuvântului sacru. Acum ne cocoşăm sub greutatea palavrelor profane.
Lumea în care trăim este şi muzicală, plină de sunete, zgomote şi voci, care se leagă uneori în cântece ale vieţii şi ale morţii.
Copil fiind, ascultam cu interes pisele de teatru care erau difuzate la radio. Înainte de a-i vedea, i-am ascultat pe marii actori ai momentului. Fiecare voce îmi sugera o fire şi o înfăţişare. Peste ani, când am zărit chipurile artiştilor, n-am fost nici surprins, nici dezamăgit.
 Îmi plăcea cum interpreta Radu Beligan. Eram încântat de infinitele nuanţe şi modulaţii pe care le aveau glasurile lui Ion Caramitru şi Ştefan Iordache.  De altfel, Pino este este cel mai mare recitator român care a urcat vreodată pe o scenă. Pentru el făcusem o fixaţie. Mi se părea că trebuie să fie, după cum rostea propoziţiile, cel mai frumos şi mai puternic bărbat care exista pe planetă!
Scriitorii nu sunt făcuţi să vorbească. Mircea Cărtărescu spunea că Marin Sorescu " nu vorbea, bâiguia".
În cazul lui Nichita nu se pune problema exprimării orale. El rostea fragmente din Marele Poem pe care l-a trăit continuu, până a închis ochii.
Nu mă omoram după inflexiunile înecate ale lui Sadoveanu, iar prin 1978, când am mers cu colegii de facultate la Mărţişor, pentru a citi scurte comunicări ştiinţifice, am ascultat o bandă de magnetofon pe care fusese înregistrat Arghezi şi m-am speriat. M-am consolat uitându-mă la Mitzura, care era încă tânără şi frumoasă.
Ştiu că noi nu ne auzim cum trebuie pe noi înşine. Nu m-am înregistrat din tinereţe, când aveam impresii contradictorii : cuvântam prea gros ori prea şters.
Am mulţi prieteni literari pe care nu i-am văzut până acum la faţă. Unora le ştiu doar vocile, fiindcă vorbim uneori la telefon. Prozatorii, indiferent de vârstă, par personaje ruseşti, cuvântând blând, cu răbdare, dintre nămeţi siberieni. Unul dintre ei îmi aduce aminte de însuşi Lev Tolstoi. Verbele poeţilor au tuşeuri înăbuşite de tutun şi umflate de umor. Câte unul are cuvântul înţepător şi cinic. Toţi au o vorbire de o eleganţă specifică.  Femeile sunt, fără excepţie, melodioase, cristaline, asigurându-mă că sunt veşnic tinere. Poate că dintre toate urmele pe care le lăsăm în viaţă, vorbele aruncate asupra lumii nu-şi schimbă, în timp, amprenta fonică.
Probabil că ne reprezintă fiecare mişcare, gest ori semn făcut în cursul vieţii.
Când aveam depresie şi discutam la telefon cu medicii ori prietenii, însăilam în neştire, pe o agendă, figuri geometrice complicate şi suprapuse. Odată am mâzgălit, neatent, o scrisoare la care ţineam foarte mult, fiindcă era printre puţinele primite de la un poet care a scris prima cronică la Biblioteca lui Noe. O păstrez, oricum, şi aşa.
În cursul unei întâlniri cu o delegaţie de scriitori români, Stalin a desenat tot timpul pe o coală pusă anume pe biroul său. La sfârşitul întrevederii, un autor cu mai mult tupeu ( Victor Eftimiu sau Titus Popovici, nu mai ţin minte, în orice caz, un ins cu foarte mult trupeu ) s-a apropiat de Conducător şi i-a cerut, drept suvenir, hârtia cu pricina. Zâmbind pe sub mustaţă, Iosif Visarionovici i-a întins-o fără să comenteze. Ce credeţi că schiţase el, în timp ce discuta cu musafirii  ?  Capete de lupi stilizate !
Mă întreb ce-ar fi putut creiona Churchill pe o terfeloagă ?
Să nu uităm că Europa răsăriteană a fost împărţită de cei doi, în toiul unui chef, pe un şerveţel care urma să fie folosit la ştersul mâinilor. Se ştie că englezul a fost răsplătit cu un Nobel pentru literatură. Iată şi motivaţia Juriului Nobel : "pentru măiestria descrierii istorice și biografice, precum și pentru strălucita sa oratorie în apărarea înaltelor valori umane." Iată un orator răsplătit pentru merite literare ! Păi, nu e viaţa asta o tristă comedie ?

P.S. 1. Văd că tot oamenii săraci sar în ajutorul sinistraţilor ! Se pare că românul cu bani mulţi sau ajuns într-o funcţie înaltă îşi pierde omenia. Dimensiunea morală a omului miorotic se manifestă la suprafaţă şi este perisabilă. Dar oameni adevăraţi vor exista mereu.
       2. Uite că Igaş a avut dreptate ! Şi cât l-a mai înjurat presa din România !