Vreau să aflu părerea prietenilor mei într-o problemă.
Este evident că un prozator nu trebuie să se lege afectiv de modelele reale ale personajelor sale. E ideal să nu le privească nici cu ură, nici cu dragoste.
Dar un poet ?
E obligatoriu ca el să fie îndrăgostit de femeia căreia îi dedică un poem ?
Eu cred că nu. Esteticul nu are treabă cu afectele. Sentimentele rămân apanajul cititorilor şi variază, în calitate şi intensitate, în funcţie de cultura şi de firea fiecăruia dintre ei.
Dar e posibil să mă înşel.
P. S. Am terminat şi naraţiunea despre Dacia.
Pentru romanul la care încep acum să lucrez am nevoie de întâmplări adevărate şi de modele pentru personajele mele. De aceea le-aş fi recunoscător prietenilor care mă citesc, dacă mi-ar trimite relatări ale unor momente din viaţa lor ori chiar autobiografii, pe adresa serban_tomsa@yahoo.com, în condiţiile în care evenimentele relatate se leagă de următoarele teme :
- lumi acunse, misterioase ;
- accidente care au modificat destinul protagoniştilor ;
- scene cu demoni ;
- fapte din existenţa călugărilor ( în orice caz, nu porcării ; vreau ca întâmplările să ilustreze relaţia sfinţiilor lor cu Dumnezeu ) ;
- jocuri periculoase, cu finaluri neaşteptate.
Mulţumesc.
27 de comentarii:
Serban, cred ca nu este obligatoriu ca poetul sa fie indragostit de femeia caruia ii dedica poemul. Dar ar fi preferabil. :))
Iar estetica, tot in opinia mea, are treaba si inca cum cu afectele! Altfel, artistul nu ar fi decat un abil si rece manipulator al sentimentelor cititorilor, ar scrie dupa un anume canon/reteta. Literatura ar deveni o stiinta exacta. De fapt, cam asa se si intampla de ceva vreme incoace (vezi cazul best-seller -urilor).
Sorin,
din păcate, afectivitatea îl face de multe ori pe autor să miaune precum un cotoi în călduri şi să fie prea sentimental. Să nu simţi nimic, iar e prost. Totuşi, cei mai mari poeţi sunt nişte manipulatori geniali, nişte actori de profesie. Aşa mi se pare mie. :)
Chiar dacă nu eşti îndrăgostit de femeia căreia îi dedici un poem, există cel puţin un sentiment de admiraţie. Întotdeauna imboldul e un sentiment, fie şi "intelectualizat".
După „calculele” mele poetul e ca o colivie a sentimentelor... (Nu cumva titlul blogului are ceva de-a face cu postarea asta? Sau viceversa?:))
Ca o dioramă cu trăiri. După părerea mea, el trebuie să iubească. Sau să fi iubit. Să fi vrut să moară de iubire și să fi trăit în final, ca să moară mai tîrziu de o altă moarte sau de o altă iubire. Pentru ca astfel să poată rămîne sincer în tristețea lui pe care să și-o exprime într-un mod „estetic”. ( αισθητική - esthitiki, adică „simțire”, „bun simț” în cazul nostru, de unde ar rezulta, tangențial, că „simț estetic” e pleonasm). T.
Erată: „simțire” în loc de „simț”. Mulțumesc. T.
nu poti face arta fara sa fii indragostit...de femeie, de un vis, de o iluzie! dar asta tu o stii mai bine decat oricine!
wow,
genial punctat!:"cei mai mari poeţi sunt nişte manipulatori geniali, nişte actori de profesie."..aşa am constatat şi eu de mult timp de aceea m-au lăsat mai mereu rece poeziile de dragoste,dar evident nu am scăpat nici eu de plasa întinsă a iubirii când cineva mi-a dedicat ceva poezioare de gen,crezând că sunt muza unică a respectivului..raţiunea însă şi-a spus cuvântul când am descoperit că aceleaşi versuri pe care le scria cu patos,"poetul",le mai dedicase şi altor gâsculiţe prinse în mreaja poeziei:)))..
şi ,da sunt geniali şi prin faptul că pot crea poezii de iubire chiar neavând sentimente ptr.o anume persoană..aceşti poeţi[unii adevăraţi,alţii amatori],de fapt nu iubesc şi nu vor iubi vreodată,ei fiind îndrăgostiţi veşnici şi nu de aceeaşi persoană ptr.că ei de fapt iubesc iubirea şi nu femeia:)..
p.s.Şerban,la notiţe acel cuvânt de verificare e musai să-l ai setat?..că mă respinge de câteva ori până să-mi accepte comentul.
in sfarsit, am aflat/descalcit cateva firisoare din viitorul tau roman ;)
spor la scris, prietene, si inspiratie abundenta!
Cred că ţine de jocul teoriei probabilităţilor: nu e obligatoriu, dar e posibil. E posibil, dar nu foarte probabil. E foarte probabil, chiar şi când e imposibil. E imposibil când nu e probabil.
...şi alte combinări de "n" luate câte "ţ".... ;)
Silvia,
ai dreptate ! :)
Silvana,
şi tu ai dreptate ! :)
Karina,
aşa e ! Dar nu sunt toţi poeţii la fel ! Unii sunt prea leşinaţi şi sinceri, alţii sunt prefăcuţi şi vicleni. :)
Ryanna,
evident că şi tu ai dreptate ! Excelentă analiză a relaţiei poetului cu muzele ! :)
P.S. Nu ştiu la ce cuvânt te referi. În primăvară voi apela la un specialist pentru a rezolva problema.
Panta,
îţi mulţumesc, prietene. Va dura ceva mai mult, dar vreau să dau întreaga măsură a posibilităţilor mele. Îmi trebuie timp, noroc şi răbdare. Şi nişte muze ! :)
Vocea-de-departe,
foarte interesant ! :) Şi tu ai dreptate !
E clar că toată lumea are dreptate. Nu există o reţetă unică, din moment ce scriitorii sunt atât de diferiţi. Le mulţumesc prietenilor şi prietenelor mele, mai numeroase, pentru opiniile exprimate aici.
Opinia mea este că un scriitor nu trebuie să se îndrăgostească la fiecare pas. Dar dacă dragoste nu e...
erată: a se ignora erata.:)
Ehm... e ca-n bancul cu rabinul ? "Şi tu ai dreptate"... :)
Serban,
Cred ca totul incepe de la afecte si convingeri, viziuni etc, dar se sfarseste, in cazul scriitorului, prin munca asupra cuvantului. Sa stii ce cuvant sa alegi si unde sa il pui pentru a crea ce mesaj urmaresti nu e cel mai usor lucru, dar absolut deloc. Stii bine, in scrisorile lui Eminescu, individul este de o banalitate crunta in exprimare, pe cand in poezii s-a vazut cat de tare se chinuia sa caute cea mai buna formulare.
Silvana,
:))
Vocea-de-departe,
chiar aşa ! Păcat că nu sunt rabin, că aş fi dus-o mai bine. :)
Liviu,
ai sesizat foarte bine metamorfozarea omului în creator, fenomen extrem de complex şi de dureros. Vecinii scriitorului confundă mereu cele două planuri şi ar fi în stare să-l acuze, de pildă, pe Nabokov de pedofilie, iar pe Agopian de lene ( care este, în definitiv, mama artei ). :) Nu-şi dau seama că Autorul nu mai este omul acela pipernicit ori solid, frumos ori urât, cu care se ceartă pe la Asociaţia Locatarilor.
Cristian Tudor Popescu, care este un scriitor talentat şi inteligent, arăta cândva că Eminescu este un fel de Rică Venturiano, adică un personaj în opera lui Caragiale. Iar acesta din urmă, demonstrează Nicolae Manolescu, nu avea deloc conştiinţă artistică, fiind posesorul unei concepţii primitive asupra literaturii. A fost salvat de talent şi de un soi de meşteşug bine pus la punct.
Serban, corect! :)
:((
Daca si de Eminescu trebuie sa ne dezicem... Eu as mai astepta nitel, pana colea, cand am avea ceva (cineva) de pus in locul sau.
Serban, C.T. Popescu este, intr-adevar, un scriitor si o persoana inteligenta. O singura meteahna are omul acela, un cinism incomensurabil, contractat, probabil, in mediul infestat al meseriei dumisale. Dupa cum bine stim, despre de loc neinsemnata activitatea gazetareasca a lui Eminescu, in scoli, s-a amintit si se aminteste inca doar marginal. Facand abstractie de orientarea sa politica, parerea mea este ca a fost un jurnalist cel putin tot atat de dibaci ca si respectivul C.T.P. Din nefericire (pentru domnia-sa si pentru noi, indeobste) congruentele celor doi se opresc aici. Cat despre Rica Venturiano, am eu, asa, un sentiment ca anumite "calitati" nu au nimic de-a face cu bagajul cultural al unuia (fara a lua in seama exceptiile, evident).
Ca prozator ? Cel mai bine e să fii detaşat de personaje, dar să-nţelegi şi să joci rolul fiecăruia bine; dacă nu se poate să stai departe de ele, măcar să le iubeşti, în niciun caz să nu le ironizezi!
N-am răspuns decât la o-ntrebare...Să vedem mai departe:
La cea despre dedicaţii mă abţin,
pentru că-s presată de timp, desigur!
În legătură cu vieţile altora, cel mai bine se povestesc/află oral, la o cafea, un vin fiert.
Călătoreşte, documentează-te, opreşte-te prin mânăstiri şi hanuri, intră în vorbă cu călugării şi drumeţii :)
Sorin,
da, Eminescu a fost un mare gazetar, ca şi CTP. Şi era la fel de încruntat. Treaba e că şi-a făcut mulţi duşmani şi a atins multe lepre criminale. Când te confrunţi cu un om inteligent, conflictul nu devine personal şi se stinge de la sine. Dacă însă te iei cu un prost, dobitocul ( creştin, fireşte ! ) nu te va ierta toată viaţa şi va unelti împotriva ta până ce pământul îi va acoperi gura.
Ioana,
comentariile tale sunt, ca de obicei, minunate, reconfortante intelectual.
Mulţumesc. :)
Trimiteți un comentariu