Romanul poliţist între artă şi producţie de serie

În nr.2, din 17 iabuarie 2012,  al revistei România literară, Nicolae Manolescu trece în revistă principalele tipuri de romane poliţiste. Din punctul meu de vedere este o temă interesantă, fiindcă apreciez romanul poliţist ca pe o formă de literatură validă.
1. Prima formulă a fost inaugurată de americanul Edgar Poe şi a avut două momente de vârf, prin Conan Doyle - Sherlock Holmes şi Agatha Christie - Hercule Poirot. Aceste naraţiuni, explică Nicolae Manolescu, se bazează pe o logică detectivistă infailibilă şi au fost contestate vehement de Camil Petrescu, care considera că viaţa oferă mai multe posibilităţi decât cele propuse de policier-ul clasic. Intriga este o şaradă, un rebus, iar eroul principal excelează prin inteligenţă şi spirit de observaţie. Este aristocrat, nu foloseşte arme de foc, e detaşat moral de poveste şi nu pretinde bani pentru prestaţiile sale. Ancheta se finalizează invariabil cu un discurs rechizitoriu alcătuir după reguli retorice.
2. A doua modalitate de a scrie romane poliţiste aparţine lui Dashiell Hammett, care l-a creat pe Sam Spade. Personajul este detectiv particular ori reprezintă o agenţie, e tânăr, solid, puternic, dur, bun ţintaş, are succes la femei şi nu se dă în lături de la confruntări în care foloseşte pumnul. E tipul americanului mijlocaş şi democrat.
3. În sfârşit, ultima reţetă de o realiza o fabulă poliţistă este cea a lui Georges Simenon, părintele comisarului Maigret. Acesta din urmă este poliţist de profesie şi caută să cunoacă mai întâi persoanele şi locurile unde se derulează întâmplările. Aşadar la Simenon, intriga trece pe planul doi, iar accentul se pune pe psihologia personajelor şi pe atmosferă. De aceea, este de părere Nicolae Manolescu, creaţiile lui Simenon vor rezista mai mult în timp.
Fără a-l contrazice pe marele critic, îmi îngădui să-mi exprim şi eu opţiunile.
În primul rând, sunt surprins că Nicolae Manolescu îl scapă din vedere pe Raymond Chandler, cel mai artist dintre toţi autorii de romane poliţiste. Philip Marlowe este un personaj mai complex decât Sam Spade, iar Chandler un stilist mai strălucit decât Hammett. E doar o opinie. Intriga este condusă cu abilitate, dar detectivul este şi un bun psiholog, cunoscând bine viaţa şi oamenii din diferite categorii sociale. Având toate însuşirile lui Spade, Marlowe este, în plus, ironic şi rafinat. Mircea Mihăeş a scris un eseu de zile mari despre Marlowe.
În al doilea rând, nu mi se pare că Simenon este un autor poliţist de forţă. Repet, este vorba doar de gustul meu, care ar putea să mă trădeze. Textele lui Simenon mi se par facile ( a scris sute de cărţi ! ), banale, insipide ( un fel de Balzac la mâna a treia ! ), după cum poveştile Agathei Christie sunt prea schematice şi din această pricină substanţa umană are de suferit.  Maigret e greoi, conservator şi empiric în meseria sa.  La rândul său, Simenon e molcom, egal cu sine, fără capacitatea de a se reinventa. Mai convingător mi se pare bătrânul Conan Doyle, ca să nu mai vorbesc de Edgar Poe.
Pentru mine, Dashiell Hammett şi Raymond Chandler sunt cei mai importanţi autori de romane poliţiste, creatori care pot fi puşi oricând în rând cu marii prozatori americani şi europeni.
Se scriu şi azi romane poliţiste reuşite, dar calitatea şi lipsa de apetit a pieţei de carte ( la noi, aceasta este aproape inexistentă ! ) fac ca ele să nu fie propulsate ca reuşite certe ale genului. Le-aş fi recunoscător cititorilor dacă mi-ar semnala apariţii de acest fel, de la noi sau străine, care le-au plăcut în mod deosebit. În schimb este promovat cu furie thriller-ul, în care intriga atinge paroxismul, stârnind groază, iar stilul nu mai contează : cu unele excepţii şi variaţiuni,  volumele par scrise de acelaşi autor. Cărţile nu se mai scriu, ci se fabrică. De la produsul personalizat s-a trecut la cel de serie. Aspectul comercial a înăbuşit arta.
Mă întreb cu spaimă : pe viitor, chiar nu vor mai fi citiţi, de publicul larg, Faulkner, Thomas Mann, Balzac şi ceilalţi ?

P.S. S-ar putea scrie un studiu interesant despre intriga poliţistă din romanele lui Dostoievski.
În fond, care este deosebirea între marea proză şi literatura poliţistă ? Ambele explorează existenţa umană, cu străfundurile ei veşnic surprinzătoare. Ficţiunea obişnuită se ridică însă la un înalt grad de generalitate şi reprezentativitate pentru fiinţa noastră, în timp ce policier-ul prezintă mai degrabă accidente individuale, abateri de la normele comunităţii. Cele mai bune lucrări din această categorie deznoadă firele încurcate ale unor crime, oferind şi o motivaţie psihologică a faptelor.