Vesela nebunie a literaturii : „Radiografia unei zile de mai” de Cristian Meleșteu

   O excelentă carte de proză mi se pare a fi Radiografia unei zile de mai de Cristian Meleșteu.  Volumul este compus din trei povestiri  : Radiografia unei zile de mai, Colonia subterană și  Ultimul pahar de vin. Chiar dacă relatarea este realizată la persoane diferite, există  o unitate stilistică și de perspectivă narativă care fac ca textele să pară, așa cum a remarcat și Radu Aldulescu, părțile integrante ale unui roman. În plus, evoluția personajelor urmează o traiectorie asemănătoare. Despre Cristian Meleșteu s-au pronunțat  favorabil nume grele ale literaturii noastre de azi : Gabriela Gheorghișor, Radu Aldulescu,  Alex Ștefănescu, Dumitru Augustin Doman. Mai sunt, probabil, și alții, dar nu am citit recenziile.   Ultima cronică aparține lui Marius Miheț și a apărut în România Literară.
Adevărul este că de la începuturile Lui Marcel Constantin Runcanu ( Sepia, 1973 ) și Vasile Sălăjan  (Coborând spre nord-vest, 1972 ), rareori am mai întâlnit, la un tânăr autor, atâta dezinvoltură și siguranță a mâinii. Textele lui Meleșteu au fluență, coerență și haz. Oriunde deschizi cartea, ești întâmpinat de  o relatare alertă, plină de savoare, foarte pe placul cititorului.  Radiografia unei zile de mai demarează subtil, prin instalarea firească a narațiunii în nefiresc, ca în Jurnalul unui nebun de Gogol :  „Sâmbătă. Ceasul meu indică 14.23. Mi-e lene să opresc pe cineva și să întreb cât este ora, așa că voi avea încredere în ceasul meu. Ca de obicei, când nu am ce face, îmi place să-mi pun întrebări. De fapt, cel mai mult îmi place să-mi pun întrebări plimbându-mă pe stradă, îmbrăcat în costumul meu gri și cu cravata albastră, mergând încet și luându-mi aerul unui om care se gândeste la lucruri extrem de importante. ”  Ca și la scriitorul rus, personajul, aici scriitor și ziarist, are un acut simț de observație, dar face gesturi insolite : „Dar destul m-am uitat după alții ! am obosit și iar mă doare capul. Întotdeauna mă liniștește să mă duc pe malul râului și să mă sărut cu o salcie pletoasă. Când mă satur de sărutat ( căci niciodată salcia nu vrea să ajungem mai departe, îmi spune s-o duc acasă, căci nu se cade să facem dragoste în public, dar mi-e frică de vecina care este cu ochii tot timpul pe geam și, în plus, e foarte bună prietenă cu mama care nu știu ce-ar zice dacă ar afla că am adus o salcie acasă ), mă întind pe pământ și-mi pun capul în poala ei și-mi șuieră printre crengi povești dulci. ”.Secvențele neconvenționale sunt mai peste tot.  Un yoghin ajuns la performanțe uluitoare visează să trăiască sute de ani, dar este omorât de o mașină pe o trecere de pietoni, unde se oprise să exerseze o nouă tehnică de respirație. Este remarcabil că alunecarea în fantastic se face, la Cristian Meleșteu,  pe nesimțite, grație unui umor fin, de bună calitate. În urma unei scrisori trimise lui Dumnezeu, unui ciung îi cresc la loc mâinile, spre marea lui nenorocire, fiindcă începe să facă numai prostii. Fură banii de la banca unde a fost angajat, fuge cu nevasta fratelui său și ajunge la închisoare. Evocarea înmormântărilor capătă accente cinice, personajul participând la alaiurile funerare din rațiuni practice, bine precizate. Gabriela Gheorghișor a definit bine acest tip de proză, numindu-l un ”fabulos parodic ”.
Din cauza unui proiect de organizare a societății trimis șefului statului, bărbatul ajunge la ospiciu. Aici începe să picteze o capelă și vorbește cu îngerii. Tot cu o apariție ciudată,   pestriță, personajul face periodic dragoste. În urma unei povești absurde, cu mașini pline de spioni circulând după un orar fix, în lăcașul de săntătate ajunge  și Baniciu, doctorul care îl trimisese pe ziarist la balamuc. Securitatea apare aici într-un registru burlesc, sub privirea plină de prospețime a autorului. Baniciu se crede Ioan Botezătorul, își confundă interlocutorii cu personaje biblice celebre și îi botează, are o saltea plină cu dolari și deține adevăruri care îi pun viața în primejdie. Personajul-narator îl ucide pe Baniciu, decapitându-l la rugămințile acestuia, își însușește banii mortului și este externat de niște doctori insensibili la adevărata suferință. Destinul personajului se repetă arhetipal în prozele lui Cristian Meleșteu și echivalează cu o coborâre în Infern. Femeia joacă rolul de călăuză în ținuturile întunecate : mina de cărbuni, străinătatea, credința habotnică, politica.  Plecat dintre nebuni, ziaristul este agățat de o femeie care îl introduce în lumea afacerilor. După ce, sastisit de lipsa ei de înțelegere,  o omoară și pe aceasta și incendiază casa, omul rămâne liber ca pasărea cerului, dar conștiința îl îndeamnă să se angajeze într-o mină. Suferă un accident, este mutat la un birou și se cuplează cu Mary, o femeie ușoară avută de toți tovarășii săi de muncă și posesoarea unui bar. Alte proiecte, alte afaceri. Veridic este modul în care drogații percep lumea : „Avea impresia că sufletele lor se aleargă pe perete, sau poate totuși nu, poate fug de șobolanii aceia cenușii și scârboși.”  Personajul ajunge, în final, acolo de unde pornise, adică pe o bancă din parc. Fundalul social al evenimentelor, bine conturat, este cel al mineriadelor, evocate comic-halucinant. Faptele petrecute stau sub semnul imprevizibilului, prozatorul are nerv și ingeniozitate narativă. Personajul său, mereu același, este un picaro modern care traversează lumi tulburi, pe o verticală a societății, ajungând până în subterană. Evocarea bunicului și a tăierii porcului de Crăciun sunt narate cu vervă și har. Ca și în cazul altor scriitori de mare talent - unii deveniți între timp clasici, precum Ioan Groșan, alții abia făcându-și intrarea în literatură, ca Liviu Drugă -, în paginile lui Cristian Meleșteu  există un apetit supradimensionat pentru ludic.  Evitând banalul, naratorul intră în iureșul unor șarje de nestăpânit. În fine, parodierea marilor povești ale literaturii -   Epopeea lui Ghilgameş, Odiseea, romanul cavaleresc, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Noul Testament - , visul și obsesiile de tot felul, valorificate în registru buf, sunt alte teme prezente în povestirile lui Cristian Meleșteu.
În Colonia subterană este luat în răspăr basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Relatarea se face la persoana a III-a, dar ne întâmpină același personaj înclinat spre vagabondaj și instabilitate. Insomniac, cerșetor, el are vise stranii și obsesia copilăriei. Aceasta din urmă este o lume în care naratorul pare a se simți în apele sale, izbutind pagini foarte frumoase. Tecutul privit parodic poate fi un element central în viitoarele opere ale autorului.  Pentru personajele lui Cristian Meleșteu, viața este o nebunie continuă. Ele își trăiesc disperarea cu intensitate, plonjând în miezul torturant al  lucrurilor. Devierea către oniric se face de data asta abrupt, iar revenirea la realitate este benefică. Finalul este frumos și inspirat : „Apoi, la fel de brusc, durerea de cap dispăru, dar începu să-l doară stomacul : se făcuse prânzul și îi era foame…”  Ținta căutată  e mereu  comicul. Finalul este admirabil, sugerând sinuciderea,  într-un mod original : „Se întinse obosit și-și puse obosit capul pe linia ferată ca pe o pernă, așteptând să vină un somn cu șuierat de tren.”
Ultimul pahar de vin este scrisă după scenariul poemului Ghilgameș.  Femeia vieții este întâlnită, firește, pe stradă, iar personajul, Nazaret, trăiește cu obsesia ei, regăsind-o pentru o vreme în deliciile amoroase pe care i le oferă o prostituată de culoare din Paris.  Dexteritatea cu care este povestit visul lui Nazaret legat de negrul Kanel îmi amintește de Horia Gârbea ( pag.162-164 ). Este o povestire splendidă, ușor complicată pe alocuri, în care se consumă droguri, se trăiesc drame și se fac presupuneri fanteziste. Gândirea personajului se mișcă necontenit într-un orizont mitic : „ Se întoarse cu o forțare supraomenească și începu să facă pluta pe spate. Nu mai avea forță, se gândi că va petrece o viață pe fundul oceanului care se pregătea să-l înghită. Se consola doar cu gândul că poate exista în oceanul acela ciudat o scoică imensă care să-l înghită. Să-l digere, iar apoi să-l să-l scuipe sub forma unei perle ce ar putea ajunge prin forța destinului la mâna femeii iubite…” La Meleșteu toate străzile duc în iad, iar femeile sunt, cum spuneam, cele care îi conduc pe bărbați către autodistrugere, fără să mai reușească a-i scoate din întunericul în care i-au băgat.
Cristian Meleșteu are o imaginație puternică, fără limite : puricii vorbesc, un bărbat și o femeie fac dragoste pe lustra din dormitorul personajului, Nazaret vede pe „ecranul unei sticle de vin ” un film de groază, iar la o partidă de pescuit își face apariția peștișorul de aur.  Să fie aceasta o tendință a prozei actuale, din moment ce chiar proeminentul Radu Aldulescu își construiește, cu forță și cu răbdare, o mitologie proprie ?  Instalarea în fabulos echivalează, pentru personajul lui Meleșteu, cu căderea într-un coșmar nesfârșit.
Cristian Meleșteu știe să scrie impecabil și are, într-un grad înalt, proprietatea termenilor, condensată în narațiuni inteligente și incitante. El stăpânește foarte bine arta de a povesti. Notele definitorii a volumului sunt, în opinia mea, rescrierea ironică a miturilor și tratarea tragicului într-un accentuat registru comic. Peste masca tragedieii  se pliază bucuria neobișnuită a relatării, așa încât nu mai deosebim rictusul suferinței de zâmbetul ironic. Tragediile devin bufe, comediile sunt amare, ca filmele lui Charlie Chaplin.
Cristian Meleșteu posedă un talent literar neobișnuit și ar fi păcat să i se caute nod în papură.  Este un nume de ținut minte, fiindcă aștept de la el cărți care să rămână. Am mare încredere în viitorul său literar.