Câinele metafizic

   Nu sunt mort după câini sau pisici, dar iubesc animalele şi le protejez cât îmi stă în putere, pentru miracolul vieţii sacre care pâlpâie în ele. Cum spuneam şi cu alt prilej, le tratez ca pe nişte copii lipsiţi de apărare.
Fiecare câine are personalitatea sa. Paşa era curajos, venea din ce în ce mai aproape de mine, până a decis să-mi permită să pun mâna pe el. Atunci am văzut prima dată, în ochii lui, licărul bucuriei. Nu a ezitat şi s-a comportat ca un om lipsit de îndoieli. Acum e nebun după mine şi scoate un chiuit specific de câte ori mă vede. A devenit păzitorul curţii. Mă iubeşte, dar, ca orice câine care n-a fost crescut de mine, ignoră ceea ce îl rog să facă. Mă ia în braţe cu efuziuni sentimentale, zgâriindu-mă şi sufocându-mă cu dovezile prieteniei lui. E o amiciţie în care suntem pe picior de egalitate.
Celălalt, mai tânăr şi mai fragil, nu s-ar fi lăsat niciodată mângâiat de mine dacă nu l-ar fi văzut pe Paşa în preajma mea. A şovăit mult până să se lase atins şi are un fel de fel de a râde. Are, s-ar zice, nehotărârea unui filosof, dar şi bogăţia afectivă a unui potenţial depresiv. La capitolul ăsta seamănă cu mine. Îşi manifestă constant starea de spirit, gudurându-se şi sărind vesel pe lângă mine. Dar nu a putut trece de la viaţa de hoinăreală la o existenţă limitată de cadrul curţii. Într-o noapte a urlat şi a sărit gardul.  Acum vine când îl aude pe Paşa chirăind şi capătă şi el ceva de mâncare. Ce va face când voi repara gardurile grădinii ? Cred că nu are pe nimeni care să-i poarte de grijă. Ca şi intelectualii, el este vulnerabil şi nu se adaptează în afara lumii sale.

P.S. N-am fost educat pe Calea Victoriei, la etajul al zecelea, după expresia neuitatului meu profesor de matematică Octavian Muscalu, ci în spiritul unei competiţii ţărăneşti, cu răutatea aferentă. Dar cu timpul am reuşit să-mi anulez orice pornire în direcţia invidiei şi acum mă bucur sincer pentru reuşitele celor pe care îi cunosc. Mă întristez, de asemenea, când cineva are necazuri. Aşa se face că, deşi n-am o părere grozavă despre Gigi Becali, mi-a părut rău pentru el când am auzit că a fost arestat. Acum două ore am aflat că smeritul Becali ucidea câinii vagabonzi în cel mai oribil mod cu putinţă, băgând furca în ei. A declarat, de altminteri, că n-ar dona un ban pentru construirea unor adăposturi în care să fie îngrijite caninele. Le-ar da otravă şi ar masacra animalele fără stăpân. Păi, cum se împacă, domnule Becali, credinţa în Hristos, care arăta că nu trebuie să omorâm nimic din ceea ce este viu, cu uluitoarea cruzime de care aţi dat dovadă în nenumărate rânduri ?