Cel mai frumos vis

            Cel mai frumos vis al meu este să plantez o pădure şi să înfiinţez o fundaţie care să-i găzduiască pe cetăţenii nevoiaşi - cu un sector special pentru scriitori şi artişti -, dar să ofere adăpost, în alte locaţii, şi animalelor şi păsărilor lăsate de oameni în voia soartei şi a suferinţei. M-am gândit ani în şir la acest proiect, însă deocamdată el pare o utopie. Un om cu bani, Gigi Becali, preferă să omoare câinii în chinuri decât să-i ajute să supravieţuiască.
           Zilele trecute am aflat că o doamnă originară din Drăghineşti - până la căsătorie se numea Elena Penţu - cumpără pământ pentru a face o pădure. Sigur, mai mulţi cetăţeni cu posibilităţi financiare achiziţionează suprafeţe arabile cu intenţia de a le exploata, dar nimeni nu s-a gândit la frumuseţea şi utilitatea unei păduri. Să creşti arbori care se vor ridica încet, vor trezi la viaţă izvoarele şi vor chema la ei păsări cântătoare şi iepuri şi mistreţi şi căprioare... Nu ştiu dacă voi mai trăi să asist la înfăptuirea acestui miracol. O pădure are nevoie de timp pentru a creşte. Dacă în Argentina un codru se formează în zece ani, la noi fenomenul durează un secol. Poate că totuşi există copaci care cresc mai repede.
            Degeaba au încercat unii să-mi spună că pădurea este o gogoaşă aruncată în vederea obţinerii unor fonduri europene. Cred cu tărie în bunele intenţii ale doamnei mai sus pomenite şi meditez la dificultăţile pe care le va întâmpina. Prima este, cum am zis, timpul. A doua este reprezentată de topoarele urmaşilor de ţărani care rad tot ce se află în calea lor : meri şi peri sălbatici, plopi, arbuşti, răchite, sălcii. Tot ce iese din sol este tăiat şi cărat acasă pentru a fi folosit la foc sau ca araci. Vorba ceea, ce este al altuia, nepăzit, este în primul rând al tău, dacă ai inspiraţia să treci pe acolo la momentul potrivit.