Îmi amintesc de toate ninsorile din viaţa mea. Dese ori rare. Viscolite sau liniştite. Cu fulgi microscopici, ca pudra, dar şi cu alţii cât ceştile de cafea. Evantaie de zăpadă prăbuşindu-se din cer.
Viscolele copilăriei nu mă lăsau să merg la şcoală. Acopereau geamurile şi mă blocau în casa încălzită bine cu paie de grâu.
Câmpul alb, din jurul râului Jirnov, îmi vindeca depresia pricinuită de o iubire nemărturisită.
Avalanşele de nea din liceu mă făceau să mă închid în camera mea din Bolintin şi să îi citesc pe Faulkner şi pe Dostoievski. Pe atunci visam ninsoarea cu o noapte înainte ca aceasta să vină. Mergeam în clasă şi îmi anunţam colegii : "Astăzi va ninge ! " Şi, într-adevăr, puţin mai târziu se pornea minunea.
În schimb, nămeţii din ultimii ani sunt sâcâitori şi mă împiedică să ies din curte.
Îmi amintesc şi de vânturi. Pe la zece ani, când citeam Viaţa lui Alexandru Macedonski de Adrian Marino, o săptămână a fost o furtună uscată, ciudată.
Un an întreg, o vijelie matinală mă întâmpina când trebuia să plec la şcoala din Cartojani, în primul an de apostolat. Împingeam în pedalele bicicletei şi înjuram tot drumul. Ajungeam la destinaţie epuizat, lac de transpiraţie, dar cu speranţa că la întoarcere voi zbura ca o corabie cu zefirul în pânze. Numai că pe la prânz, curenţii de aer îşi schimbau direcţia şi înotam, către casă, tot cu ei în faţă. Într-o zi, plin de lehamite, m-am întors înapoi şi am lipsit de la datorie.
În mod ciudat, nu-mi amintesc decât de două ploi. Una prin '69, după ce aselenizaseră americanii, când mă scăldam în râu şi acesta s-a umflat cu mine, devenind un adevărat fluviu ce ameninţa să mă înghită. Alta, când jucam fotbal la şcoala din Fărcăşanca şi s-a produs o viitură care a acoperit şoseaua care venea dinspre Corbi şi Troiţă.
Mi-au rămas în memorie şi tunetele năprasnice care bubuiau pe cerul Bolintinulul, pe când eram licean. Trebuie să recunosc că nicăieri n-am mai văzut un cer mai sonor, mai înspăimântător decât cel din Bolintin-Vale.
Altceva, nimic.
Viscolele sunt chefuri cu poeţi tineri, o ploaie e ca un pahar cu apă băut când nu ţi-e sete.
6 comentarii:
Felicitari pentru articol!
Ce-ati facut?
Altfel era finalul: ,,Cand ploua, imi place sa ma intorc la carti"...
Are si Valentin Silvestru o carte umoristica: Cand ploua, taci si-asculta!
Stiti ce e interesant: tocmai am terminat de citit o superba carte, ,,Despre ploaie", a lui Martin Page.
Literatura, spunea M. P., se face, cu succes, pe vreme de ploaie. Sau: ,,Cand ploua, oamenii citesc, merg la cinema si se indragostesc..." Si alte chestii.
Ştefan S.,
vă mulţumesc.
Pe ploaie, creierul este mult stimulat şi creativitatea funcţionează la cei mai buni parametri. Şi eu citesc când plouă. Acum vreo 35 de ani am avut bucuria să-l întâlnesc pe poetul Daniel Corbu ( nu l-am revăzut niciodată şi cred că el a uitat episodul, care ne-a vizitat la căminul studenşesc 6 Martie. Ştiu că vorbeaîntr-un dulce grai moldav şi recomanda, pentru timpul ploios, o bibliografie precisă. Multă vreme i-am ţinut minte pe cei doi autori recomandaţi - erau poeţi ! -, dar acum constat că i-am uitat.
Mare pacat ca i-ati uitat pe cei doi poeti!
,,Orice lucru atins de ploaie isi descatuseaza miresmele" (Martin Page).
Cred ca ar fi binevenita o ploaie strasnica: verdele asta crud ar mirosi minunat!
Ştefan S.,
da, mare păcat. Probabil că daniel Corbu mai ţine minte autorii - şi poate îl voi întreba cândva -, dar a uitat scena petrecută în 6 Martie.
Miresmele sunt percepute, după ştiinţa mea, chiar şi de spiritele care sălăşluiesc în cealaltă lume.
Frumos spunea Sadoveanu, cu referire la florile de pe morminte: ele fac legatura intre doua lumi!
Ne impartasim din aleeasi miresme si culori - si viii si mortii!
Asta si face ploaia, in cele din urma: descatuseaza miresmele lutului...din care suntem facuti cu totii.
Spor la scris si in toate!
Ştefan S.,
într-adevăr, Sadoveanu ştia multe şi a avut răgazul să le scrie.
Vă mulţumesc pentru urare. :).
Trimiteți un comentariu