Bijuterii literare. Habent sua fata libelli

               Povestea lui Ionică cel Prost şi Povestea poveştilor, cele două texte decoltate scrise de Ion Creangă, au fost tipărite prima dată în 1939, în ediţia G. T. Kirileanu, Ion Creangă - Opere complete. Kirileanu a publicat poveştile într-un fascicul pe care l-a ataşat de cotoarele a doar o sută de exemplare dintre cele care au văzut atunci lumina tiparului. Altfel spus, puţini cititori - probabil aleşi pe sprânceană - s-au delectat cu savuroasele creaţii ale scriitorului român. Povestea lui Ionică cel Prost şi Povestea poveştilor au mai apărut într-o ediţie luxoasă, îngrijită de Nedic Lemnaru, în 1990, la Editura Roza Vânturilor, într-un tiraj limitat, cu o prefaţă de Paul Anghel. Am împrumutat volumul unui amic cu preocupări neliterare şi l-am primit înapoi boţit, şters şi tocit, de parcă ar fi fost citit în ploaie. Lăsând la o parte faptul că proaspătul convertit la lectură a apreciat doar latura aşa-zis pornografică a operelor respective, s-a confirmat, pentru a câta oară, dictonul : Dacă dai, n-ai !  În sfârşit, mi-a căzut în mână o ediţie bilingvă, ciudată, încropită de Enzo De Marco şi Diodor Măcărăscu ( ! ) - care şi-au trecut numele pe prima copertă ! -, Habent sua fata libelli, Le storie inspirate del "Decamerone "/Povestiri inspirate de "Decameronul ", Editura Ergorom, 2003, prefaţa fiind semnată de Silviu Măcărăscu. Ilustraţiile sunt de-a dreptul pornografice şi de un prost gust bătător la ochi  : recolta de organe genitale masculină e desenată în toată splendoarea sa. La fel, baba, moşiereasa şi preotul, care sunt în plină acţiune erotică. Povestea lui Ionică cel Prost a fost scrisă pe 22 octombrie 1876, pentru o şedinţă aniversară a Junimii. Povestea poveştilor, un an mai târziu.
               Voi spune din capul locului că eu nu socotesc pornografice cele două scrieri. Pornografia presupune absenţa valorii literare, compunerile cu pricina scăldându-se în obscenitate pură, realizată în vederea obţinerii unor sume de bani. La Creangă, umorul şi expresivitatea incomparabilă transformă trivialul în estetic, dând textului relieful vieţii şi identitate întru frumos. În Povestea lui Ionică cel Prost este făcut mai întâi portretul eroului," un tânăr "supus, răbdătoriu şi tăcut". N-avea "Nici tată, nici mamă şi nicio rudă ; aşa era de strein, de parcă era căzut din ceriu." Imediat urmează şarja : "Dar ştiţi că este o vorbă că : dracul în curul prostului zace ". În sat, fetele " îşi aşteptau şi ele ceasul de măritiş, cum aşteaptă porcul ziua de Iganat." Subiectul este prea cunoscut, ca să-l mai rezum aici. Interesant este că fiecare moment narativ este presărat cu tuşe dense, rablaisiene : explicaţia poreclei cu care s-a procopsit tatăl Catrinei, preotul Cioric, "muncile" depuse împreună, în copilărie şi în adolescenţă, de Catrina şi Ionică - adevărată capodoperă de limbaj aluziv -, comedia jucată de Ionică în casa lui Vasile, descrierea zestrei naturale a personajului, actele sexuale dintre Vasile şi Catrina, apoi dintre Ionică şi Catrina, planurile pe care Vasile le are cu Ionică. Voi da numai un exemplu. În timp ce Vasile face sex cu Catrina, în scopuri pedagogice, pentru a-l iniţia pe Ionică în mecanismele amorului, personajului principal are o reacţie care-i confirmă numele, prefăcându-se nerod : "Iar Ionică cel prost, holbând ochii mari, a rămas înlemnit, cu gura căscată şi numa-i curgea bale ca la cânii cei urbaţi ! " Când Ionică se pune pe treabă, Catrina reacţionează pe măsură : "Văleu, bădică, m-au ajuns tocmai la lingurică, zice Catrina, buricându-se cât se putea şi apoi căzu într-un leşin..." Vasile se arată el însuşi îngrijorat - " Încet, măi nătărăule, că mi-i spinteca nevasta..." -, dar este liniştit de Catrina : "Poţi să-l mai laşi oleacă, bădică, nu-l zminti acum, că par'că mă unge cu unt, zise Catrina, trăgându-şi suflarea-ntr-însa de par'că se frigea. "
          Povestea poveştilor este concepută în stilul snoavelor populare, cu umanizarea divinului şi o distanţare mai mare faţă de real. Sunt, de fapt, trei mici poveşti, dintre care nu e dusă la sfârşit decât ultima : a ţăranului spurcat la gură, a cărui recoltă este blagoslovită de Mântuitor să se convertească în organe genitale masculine, a cucoanei dornice de marfa omului şi a preotului care intră, din prea multă curiozitate, în bucluc. Practic sunt deschise două paranteze, fără ca autorul să mai aibă grijă să închidă primele două nuclee epice. Un rol important este jucat de baba care îl învaţă pe ghinionist cum să-şi valorifice darul dumnezeiesc. Vrând să ştie de unde la ştie bătrâna pe toate, ţăranul primeşte următorul răspuns : "Hei, hei, nepoate, pe unde culege dracul surcele, eu am tăiat lemne..." Mai directă, dar şi mai aproape de basm, Povestea poveştilor este inferioară Poveştii lui Ionică cel Prost, având totuşi o indiscutabilă valoare artistică.
           În orice caz, Povestea lui Ionică cel Prost este excepţională şi aş aşeza-o printre cele mai reuşite scrieri ale lui Creangă. Celeilalte naraţiuni i-ar sta bine printre mult lăudatele poveşti ale humuleşteanului. Dar nu pentru uzul copiilor, ci pentru al oamenilor copţi la minte.
     
P. S. Înţeleg că prefaţatorul este urmaşul unui profesor ieşean. El ne spune că Povestea lui Ionică cel Prost şi Povestea poveştilor au circulat intens, în copii scrise de mână, în mediile şcolare, un dascăl confiscându-le chiar de la nişte elevi. Operele pomenite aici ar fi ajuns şi sub ochii lui Benito Mussolini, care a intenţionat să le publice în Italia, dar n-a mai avut răgazul necesar. Într-adevăr : habent sua fata libelli !